Sudamericana

Au trecut trei saptamani de cand ne-am intors acasa. Povestile de pe blog s-au incheiat, dar noi continuam sa spunem despre aventura noastra tuturor celor care au rabdare sa ne asculte.

V-am promis ca o sa revin cu bilantul de dupa si cu comentariile la rece. Ei bine, pot sa va spun ca nu e usor. Cum sa faci repede, repede un bilant la ceva ce a necesitat aproape 2 ani de pregatiri?

Sa va spun “a fost extraordinar, am cheltuit x lei pe cazare, x lei pe mancare”…? Parca nici nu mai conteaza. Sigur, cheltuielile au fost o parte importanta a excursiei. Uneori au depasit estimarile noastre, alteori au fost putin mai reduse. Una peste alta, au fost mari .

O sa fac doar o “analiza” de natura tehnica in ceea priveste numarul noptilor petrecute in hoteluri, case ori apartamente. Si asta pentru ca sa intelegeti cat de des a trebuit sa facem si sa desfacem bagajele . Cred ca ma obsedeaza inca acest aspect… de altfel, in prima dimineata in care a trebuit sa ma duc la serviciu si care a fost, din pacate, a doua zi dupa ce am aterizat acasa, la cat de buimaca si obosita eram (dupa nici trei ore de somn) cand m-am trezit, m-am repezit la rucsac sa il fac repede, repede ca sa putem pleca mai departe. Mi-au trebuit vreo 10 minute sa imi dau seama ca sunt acasa si ca pot sa imi iau camasa din dulap, de pe umeras, si nu sa cotrobai dupa un tricou in rucsac .

Asadar, gasca expeditionista a petrecut:

• 10 nopti in 2 apartamente (4 + 6);
• 16 nopti in 2 case (8+8);
• 38 de nopti in hoteluri, din care:
• 21 de hoteluri cate o singura noapte;
• 6 hoteluri cate 2 nopti consecutive;
• 1 hotel – 4 nopti consecutive si
• 1 noapte in cort.

Am dormit in hoteluri ieftine, in hoteluri scumpe, in hoteluri frumoase si curate sau dimpotriva, urate si mai putin curate, dar si intr-un hotel de sare. Am platit in medie cate 40 de dolari, dar am fost nevoiti sa scoatem din buzunar si cate 60 – 80 de dolari, iar o data chiar 100; o singura data 12 dolari au fost de ajuns pentru un pat si un dus . De doua ori, am avut consecutiv cate 7 nopti petrecute in hoteluri diferite, ceea ce inseamna ca de doua ori, cate o saptamana ne-am cazat si “decazat” in fiecare seara… Si tot asa. Si atatea hoteluri, au insemnat si atatea sisteme diferite de baie, dus, incalzire sau lipsa de incalzire, aer conditionat sau lipsa lui . Pot sa va spun cu siguranta, ca acestea au facut parte din latura stresanta a excursiei. Dar, am trecut peste; ne-am mai dezvoltat cativa muschi, am exersat cateva cuvinte dulci, tipic romanesti sau am savurat cele cateva hoteluri care aveau toata aparatura in deplina functionare (ca de exemplu hotelul cu jacuzzi din Puno). Gata cu hotelurile .

Pentru mine cred ca bilantul cel mai important este cel pe care pot sa il fac din prisma locurilor vazute, a sentimentelor traite si impartasite, a experientelor acumulate.

Locuri:
Imediat ce am intrat in Peru mi-am definitivat impresia ca America de Sud o vizitezi pentru ce a creat natura, asa cum Europa o vizitezi pentru ce a creat omul. Peisaje versus arhitectura. Chile si Argentina (mai exact Santiago si Buenos Aires) sunt impregnate de influenta europeana, insa natura ramane la fel de frumoasa si atragatoare.

Personal, sufletul meu se hraneste si azi cu amintirea zilelor petrecute in Peru. Dupa cum ati observat in timpul excursiei, de foarte multe ori nu stiam cum sa imi exprim mai tare fericirea pe care o simteam in preajma minunatiilor naturii. Machu Picchu m-a cucerit definitiv si ori de cate ori imi voi aduce aminte de el, voi avea un zambet larg pe fata sau o lacrima in coltul ochilor, depinde de starea in care-mi voi afla sufletul. Amintirea zborului peste liniile de la Nazca si peste muntii din jur, imi va readuce fericirea de copil pe care am simtit-o atunci. As vrea sa ma reintorc candva in Peru si sa pot petrece mult mai mult timp decat am avut noi in excursie.

Au mai fost multe alte momente care m-au impresionat foarte tare si despe ele v-am scris la momentul respectiv.

Sentimente:
Off… Multe si amestecate. De la distanta totul pare invaluit in ceata, atenuat sau dimpotriva, accentuat. Probabil ca va mai trece ceva timp sa procesez, pe de o parte ce am vazut si, pe de alta parte, ce am trait si simtit.

Au fost doua luni si jumatate in care mi-a fost foarte bine si mi-a fost foarte rau, in care am ras si am plans, am fost fericita si am fost trista, am fost vesela si am fost suparata, am fost departe si am fost aproape, am fost obosita si mi-a fost somn, uneori atat de somn!; am zburat si am sapat, am urcat si am carat, am intrebat si am invatat. Au fost doua luni si jumatate exact ca in viata. Ca in viata din America de Sud .

Cu siguranta, insa, am invatat multe si am mai facut un pas pe treapta evolutiei mele interioare. Am descoperit si lucruri noi, atat despre mine, cat si despre cei care au fost alaturi de mine, dar in aceeasi masura am redescoperit resurse pe care le-am avut mereu, insa le-am lasat sa doarma . Una peste alta, m-am convins ca nu exista nimic in lumea asta ce sa nu pot face; sau cel putin vreau sa cred ca nu exista. Drept urmare, anul acesta este anul in care ma voi reapuca de sofat.

Desi in viata am avut parte de multe experiente care mi-au demonstrat ca suntem in stare sa trecem peste si prin orice daca trebuie, sudamericana mi-a definitivat aceasta convingere si mi-a aratat ca omul este cu adevarat puternic.

Sudamericana nu ar fi fost nimic daca nu l-as fi avut langa mine pe sotul meu: un partener de incredere, care a fost fericit pentru fericirea mea de fiecare data cand simteam ca nu imi mai incap in piele de bucurie, care a fost mereu langa mine cand eram la capatul puterilor, care m-a facut sa rad cu lacrimi cand eram trista si a incercat sa imi aline durerea cand mi-a fost rau. Dragule, iti multumesc!

Of, vroiam sa spun atat de multe, aveam atatea cuvinte pregatite… dar acum se amesteca toate in capul meu… poate ca nici nu mai conteaza… Important este ca lumea este frumoasa si diferita si merita vazuta. Toata! Eu cu siguranta, voi incerca sa vad cat mai mult din ea .

Pana una alta, sambata plec pentru o saptamana in Anglia sa o cunosc si sa o dragalasesc pe Ayana, nepotica mea.

In loc de final:
Nu vreau sa imi iau la revedere, poate ne mai scriem si citim pe blog; as vrea doar sa va mai scriu un citat care mie, de doi ani, imi rasuna mereu in cap: “Whatever you want to do, do it. There are only so many tomorrows”.

Va multumesc tuturor si va imbratisez cu mare drag,
Lili.

Aici ultima parte a expeditionistilor sudamericani. Totul este bine si in 5 minute o taiem spre aeroport. Acestea sunt ultimele cuvinte ale noastre din America de Sud pe anul asta. Alte expeditii or urma.
Va multumim ca ne-ati citit si ati fost alaturi de noi, la revedere dar nu plecati prea repede caci or urma cuvinte intelepte spuse de la casele fiecaruia dintre noi.
dOOMY&Daria over

Hello dragilor, stiu ca nu am mai scris de mult….
Go si Lili au mers acasa astazi, si ii asa gol fara ei…am intrat de doua ori la ei in camera si lucrushoarele lor nu mai erau…
Pe noi ne incearca un feeling ciudat, pe deoparte ni dor de casa, si de ai nostrii si de viata inainte de vacantza, dar pe de alta parte ii greu sa zicem adieu la viata de turist- adica cascat gura,mancat bife de lomo (demonstrez acas ce inseamna bife de lomo) si sa compusu de povesti ” cum ar fi daca am locui aici”. Cu Go si Lili cand eram nomazi, ne jucam ” pentru ce/ cat ai sta aici?” am licitat La Paz, ceva gauri si gari anoste, Santiago, Antofagasta (nimeni nu ar sta in Antof.!!!- desi are un nume super cool), si cred ca B.A. castiga, cel putin pentru noi.
Vis a vis bife de lomo- cred ca numa eu am mancat o vaca intreaza- numa in bife de lomo si chorizo. Astea is niste halci de carne prajite, cam cat o palma de cowboy de mari si groase de 2 palme-nu imi vine alta unitate de masura in gand acuma- si is asa de bune! Si cu expunere si experientza, o manc in sange. Ah, si sa nu uit, stiu sa desenez pe vaca de unde vin chorizo si lomo:)
Ok, tre sa il las pe Serban sa puna poze.
Va pup si o sa trimitem mail cu datele exacte cand plecam si ajungem. Well, ajungem pe 26 in jur de 9 dimineatza, numa Serban tre sa confirme.
ta-ta, Clarice:)

Toate ghidurile de America de Sud ori de Argentina ori de Buenos Aires, incep prezentarea cu La Boca, considerandu-l ca fiind cartierul obligatoriu de vizitat de catre turisti pentru pitorescul lui, pentru multitudinea de cupluri care danseaza tango pe strada, etc. Nu aveam cum sa nu ne conformam si noi, nu?

Well… nu pierdeam nimic daca saream peste aceasta etapa. Dupa o calatorie de aproape o ora cu autobuzul, din nou pe genul de caldura care te face sa te lipesti de scaun imediat ce te-ai asezat pe el, am ajuns in mult laudatul barrio. Caminito, straduta principala a cartierului, este un pietonal ingust marginit de o parte si de alta de case vopsite in culori vii, nelocuite, dar care au la parter restaurante sau magazine de suveniruri.

A fost foarte enervant sa ne strecuram printre mesele si scaunele insirate de patronii restaurantelor pe toata lungimea si latimea strazii, cu atat mai mult cu cat fiecare avea cate un trepadus care tragea de tine sa te asezi la masa lui.

Mult laudatele cupluri care danseaza tango pe strada, sunt de fapt angajati la restaurante sa faca lumea sa stea mai mult la masa si sa consume mai mult decat au nevoie. Aveau niste expresii sictirite pe fata cand dansau! Totala contradictie cu ce am simtit si trait eu ori de cate ori am dansat tangoul argentinian, tango care este renumit pentru senzualitatea lui, dramatismul lui si, potrivit sloganului Adrianei, placerea de a dansa in doi.

Totul este atat de comecial si de lipsit de orice farmec, incat intr-o jumatate de ora am facut cale intoarsa, ne-am mai plimbat putin prin centru (ocazie cu care am refacut cateva din pozele pierdute in prima zi) si apoi ne-am retras la racoare.

Astazi mai vrem sa vizitam inca un barrio (cartier), Recoleta, cu vestitul cimitir unde este inmormantata si Eva Peron, iar apoi ne vom pregati de intoarcerea spre casuta noastra.

Incet, incet ne apropiem de sfarsitul sudamericanei, insa mai ramaneti putin cu noi, pentru a afla cum se termina, pentru a face bilantul si pentru a ne lua ramas bun .

Cu drag si dor de casa,
Lili.

Dacă luni am skipuit turismul şi ne-am ocupat de operaţiuni administrative – respectiv de rezolvat vama şi shippingul maşinii, marţi am reluat activităţile turistice en force.

Am luat-o de dimineaţă prin piaţa San Martin, cu monumentul eroilor din Malvine, Torre de los Ingleses Monumental (cine ghiceşte de ce i-au schimbat numele primeşte un premiu) şi Edificio Kavanagh, primul zgârie-nori al oraşului.

De acolo, în ciuda vântului şi ploii incipiente, am luat-o pe Florida, cea mai pietonală stradă turistică din oraş, cu sute de magazine şi restaurante şi plină-plină de oameni, ocazie cu care am găsit – în fine – un cambio care să îmi schimbe şi cei 160 de bolivieni cu care rămăsesem de o lună.

După o pauză tehnică (ocazie cu care e ieşit şi soarele), am luat-o înapoi spre cea mai largă stradă din Calea Lactee şi am văzut obeliscul de care sunt buenaireşii atât de mândri, teatrul Colon (of course, în renovare) şi Palatul de Justiţie, după care, după ce am parcurs strada magazinelor de instrumente muzicale (aproximativ 254 pe metru pătrat), am ajuns la km 0 – Plaza des Dos Congresos. N-am înţeles de ce se cheamă aşa, că noi am văzut un singur congres, dar am zis că nu ne pricepem noi şi ne-am întors acasă căci eram rupţi.

Şi, cu concursul lui Şerban care mi-a cedat camera lui de backup (sar’na!), am făcut şi poze