Ziua a doua la Quito a fost uşor diferită de prima, pe de o parte prin faptul că nu am petrecut-o în Quito, iar pe de altă parte pentru că a consemnat o serie de premiere antologice.
Dar să nu anticipăm.
Ziua a început prost. Taxiul (teoretic minivan) pe care îl comandasem cu mari eforturi lingvistice din seara anterioară s-a dovedit a fi un Chevrolet Aveo în care ne era aproape imposibil să încăpem, după care nici nu ne-am înţeles cu şoferul la preţ, deşi îl negociasem prin telefon. Drept care ne-am dat jos. A doua problemă a fost un genunchi de-al lui Doomy care dădea rateuri. Drept care ne-am întors la apartament să îl tratăm, ocazie cu care am căutat alt taxi.
Şi, într-o perfectă ilustrare a dictonului tot răul spre bine, we got lucky.
L-am găsit pe Leonardo care s-a prezentat la scară cu un Hyundai Santa Fe mare şi încăpător şi ne-a dus la Cotopaxi.
Acum, când zic Cotopaxi, voi ştiţi că e un vulcan activ de 5.800m şi aţi fi tentaţi să credeţi că ne-a dus până undeva la poale de unde să ne descurcăm. Well… no. Am urcat cu Santa Fe-ul lui Leonardo până la 4.500m altitudine, unde l-am lăsat în parcarea special amenajată şi, ghidaţi de Jose, am luat-o pe jos întâi până la Refugio-ul de la 4800m şi apoi până la baza gheţarilor, la 5.000m. Bine, Doomz, 5.006, dacă aşa zice GPS-ul, să nu-l contrazicem.
Experienţa este greu de descris, fiind cu totul aparte din două motive: unul este frumuseţea zonei care pas cu pas îţi arăta din ce în ce mai mult, iar al doilea este că, la 4-5000m, oxigenul e mai mult lipsă. Motiv pentru care ne-a fost tare greu, dacă nu imposibil, să facem mai mult de 10-20 de paşi fără să ne oprim cu respiraţia tăiată.
Oricum, senzaţia de a ajunge până la 5.000m este extraordinară, feelingul de exaltare fiind poate ajutat si de lipsa de oxigen.
Mai mult nu ştiu ce să mai spun, aşa că o sa las pozele să vorbească. Enjoy!

Before saying anything about this trip I need to thank some people who supported me: Oliver the savior is the top of le list and Carmen, my sweetheart is lending too. Paul is my hero because he landed to me the most precious lens I ever had for this king of photos. Thank you Mircea for the 16GB card and for all the support. Unfortunately we are sad because Radu is not joining us but is in our hearts for sure. I miss my grandmother hourly questions about us eating something. There are so many people I really want to give thanks to but the one that is directly responsible for giving me the disease is Costin and his blog. He gave me the virus and this is the start for a long addiction.
This is the second time I travel over Atlantic. First time I remember all the expectations and all the dream time spent with some special people in North America and the holidays that it is impossible to forget. This time I must confess that I was not expecting to see nothing more than a jungle in Machu Picchu and some big turtles in Galapagos. Nothing more! I swear!
Read the rest of this entry »