Am ajuns azi în Concepcion, Drobeta Turnu-Severinul Chileului, ne-am instalat într-un apartament şi am păpat un sushi absolut demenţial.

Cel mai fain a fost că, deşi ne fusese promisă conexiune la internet, când ne-am pornit laptopurile – lula. Drept care ne-am dus cu jalba în proţap la proprietari, sperând cel mult într-un discount, însă, după ce s-au sfătuit un pic, şi-au cerut mii de scuze, ne-au pus în braţe un modem de cablu şi ne-au zis ca ne aşteaptă la micul dejun (teoretic neinclus in preţ). Not bad.

Mâine dimineaţă o pornim spre Valdivia sau Puerto Montt, să vedem unde ne prinde anul nou. Just in case – La mulţi ani, un nou an şi un nou deceniu cât mai happy la toată lumea de la exploratorii sudului!

Mirosul de cauciuc fierbinte şi zgomotul roţilor de metrou îmi aduc invariabil aminte de Paris şi metroul 13 de la Pernety. De altfel, şi restul Santiago-ului îmi aduce aminte de Paris – străzile, clădirile, pieţele, Camera Deputaţilor, podurile, intrarea la muzeul de sub Palacio de la Moneda. Drept e, un Paris ceva mai puţin curat şi bine îngrijit şi înconjurat de munţi, unde râul Mapocho e mult mai firav şi mai rapid decât Sena, but still.

După ce în prima zi am dat o tură de centru – Plaza de Armas, Plaza de la Constitucion, Palacio de la Moneda – a doua zi, dis de dimineaţă (pe la 1) am luat funicularul până în vârful Cerro de San Cristobal unde ne aşteptau Virgen Maria şi o vedere de 360° asupra oraşului.

De acolo, am coborât prin Bellavista – un cartier foarte boem plin de cafenele şi salseteci – şi ne-am întors spre centru trecând pe la muzeul de Belles Artes şi Basilica de la Merced.

În ultima zi, am trecut prin cartierul vechilor (foştilor?) bogătaşi, plin de palate care acum sunt colegii şi universităţi, prin Barrio Paris – Londres, o zonă cu străduţe înguste mărginite de case foarte asemănătoare cu cele din Barcelona, pe la biserica San Francisco şi pe la Biblioteca Nacional, terminând vizita pe cel de-al doilea deal cu view-uri faine, Cerro Santa Lucia.

Trebuie să vă zic şi de hotelul la care am stat, descoperit prin pură şansă – o casă boierească, foarte drăguţ aranjată, manageuit de o tanti pe la 60 de ani care (după cum a descoperit Lili) era divorţată, avea un copil psiholog (apparently, a big deal) şi a fost instaurată în jobul ăsta de fratele ei (proprietarul hotelului) ca să îşi mai alunge singurătatea, şi care tanti ne-a spălat (hainele), ne-a călcat şi ne-a hrănit cu o mămoşenie ieşită din comun. Drept e ca ne-a tras-o un pic la bani, dar no, nicio mamă nu-i perfectă

În cuvintele unui clasic – we’ll always have Santiago, baby.

In aceste momente surioara mea este internata in spital dupa doua zile intregi de chinuri si dureri. Se pare ca sistemul de sanatate englezesc nu te ia in serios pana cand nu dai semne ca mori in fata lor.

Desi a fost de doua ori la spital, cu contractii la fiecare 8 minute si niste dureri insuportabile, au trimis-o acasa si i-au spus sa se intoarca atunci cand contractiile vor ajunge la 3 minute ori daca nu pe 2 ianuarie o vor interna pentru o operatie catalogata ca operatie de risc maxim!?!

Cand a inceput sa nu mai vada in fata ochilor de durere si oboseala, s-a dus iar la spital si abia atunci au recunoscut si medicii gravitatea situatiei. Procedurile ca masca de oxigen, tuburile si apoi epidurala au fost absolut necesare, iar acum iau sange de la bebe ca sa vada nivelul de oxigen pe care il are el.

Va rog, cand cititi randurile acestea, sa indreptati un gand bun spre surioara mea, poate o sa aiba un travaliu mai usor. Va multumesc si scuze pentru postul of topic.

Draga mea ratusca, sunt alaturi de tine; chiar daca fizic ne despart mai mult de 10.000 km in linie dreapta, cu sufletul si cu gandul sunt numai la tine! Abia astept sa aud ca a venit bebe voios si sanatos!

UPDATE: De aproximativ jumatate de ora avem o nepotica – o cheama Ayana si are 3,58 kg si o claie de par si e foarte frumoasa!

Casnicia voastra a inceput in Brasov, s-a desfasurat in Canada, iar aniversarea celor 9 ani v-a prins in Chile… Cine ar fi crezut?

Happy anniversary si sa aveti o viata faina impreuna si de acum incolo!

Hugs,
Golilipagos .

Suntem bine cu totii!!!
Nu stiu cine naiba face poante, si de ce, dar suntem cu toti teferi si ok, si ne bucuram de Santiago.
P.S. pt. cine nu stie, parintii lu’ Serban au primit un telefon aiurea care zicea ceva de un accident. Si lumea s-a panicat. Sorry ca nu am sunat din Huascar, cellu nu mergea (ceva latina zicea ca nu mai sunt numerele din Ca valabile, si singurul telefon public era spart).
N.B. Telefonul meu nu mai mere, Serban l-a scapat in cap de cateva ori, deci numa cellu lui Serban ii bun, si al lui Go. Numaru’ lui go vi-l-am dat la telefon. Si acuma trec la postu meu pt. aia care nu stiu limba muma si se impleticesc pe aici:)
D.

Daca va intrebati de ce am avut nevoie de o cazemata, va trebui sa mai asteptati putin pana aflati raspunsul, adica sa cititi pana la sfarsit .

Ati aflat pana acum despre aventura noastra in desertul de sare. Nu pot sa nu scriu si eu despre asta; a fost mult prea intens.

So… dupa o noapte minunata petrecuta in hotelul de sare, dupa cateva ore absolut minunate in desertul de sare, a urmat cosmarul de cel putin 6 ore: desertul de sare a inceput sa ne inghita (exagerez, evident, numai rotile masinii erau cerute ca “jertfa”).

Eram asa de concentrata sa fac cat mai multe fotografii, incat atunci cand masina s-a oprit, prima mea impresie a fost ca facem obisnuita sesiune foto. Well… a fost o mini-sesiune foto: a masinii impotmolite.

Dupa analizarea situatiei, am hotarat ca trebuie sa descarcam din bagaje pentru a mai scadea din greutate, apoi Serban a inceput sa sape la roti, iar restul ne-am dus dupa placi de sare pentru a le folosi ca baza de plecare la rotile inecate in namol. Placile de sare erau in urma noastra, la mai mult de 10 minute; dupa ce am incercat duritatea si rezistanta placilor, am inceput sa rupem bucati cat mai mari, sa le adunam in turnulete si, in fine, cu bratele incarcate de “bunatati”, am pornit-o spre barcuta esuata.

Toate astea se intamplau pe un soare in plin avant (era ora 15.00), iar greutatea sarii ne-a amortit bratele aproape instantaneu. Pana la urma, am reusit sa ne prezentam cu ele la locul faptei, plini de speranta ca, odata ce le vom pune sub roti, ne vom putea continua drumul spre San Pedro, iar mica intarziere o vom recupera fara nicio problema.
HA.

A urmat prima incercare: am impins masina din spate, pana am facut gropi cu picioarele; masina in aceeasi pozitie. A doua incercare: am impins masina din fata; am urlat, ne-am opintit, masina in aceeasi pozitie. Ba nu, s-a scufundat si mai rau.

A inceput sa ne fie clar ca nu vom reusi prea curand, de unii singuri, sa facem progrese, motiv pentru care am format ad-hoc 2 echipe: Go cu Daria sa se duca in satul care se vedea in departare sa caute ajutoare, eu cu Doomz sa sapam la fiecare roata pentru a o aduce la suprafata.

Zis si facut: Go cu Daria – echipati cu o sticla de 1/2 apa (am impartit jumate-jumate apa pe care o aveam ) si o gentuta in care speram sa aduca alta apa sau niste saci, orice ce ar putea ajuta la pornirea masini i- au plecat prin desert, spre sat. Era foarte ciudat sa-i privesti cum se indepartau: parca erau tot in acelasi loc, dar totusi, foarte departe. Doua puncte mici: unul rosu si unul negru. Ne uitam cu mari sperante in acea directie.

Eu cu Doomz am inceput sa sapam. Cum in dotare nu aveam decat o singura lopatica, eu am sapat cu un cutit . Mi-au fost de mare folos manusile mele rosii, pentru ca o data ce taiam bucatile de lut/namol/sare, le luam cu pumnii si le dadeam la o parte, pana am format un damb in jurul meu. Doomz a hotarat ca cel mai bine este sa facem cate o rampa la fiecare roata, apoi sa punem placile de sare pentru a incerca sa iesim.

Procedura a fost foarte complicata, pentru ca logistica noastra era rudimentara, dar si pentru ca soarele era hotarat sa ne perpeleasca ca pe niste pui la rotisor. Ne-am blindat noi cat am putut: cu esarfe, palarie, caciula, crema de soare, dar tot simteam fiecare raza indreptata spre noi. Noroc ca mai batea vantul.

In timp ce sapam, ne uitam cu ochi mari (cred ca si umezi) spre jumatatile noastre si ni se parea ca au ajuns la sat, insa in acealsi timp pareau ca abia au plecat, iar incet, incet au disparut. Era inca prima ora a travaliului, asa ca inca eram destul de linistiti; ma rog, cat ne permitea situatia.

In timp ce sapam, ne mai uitam in jurul nostru si de cate ori vedeam cate o masina trecand, faceam semne disperate (cu oglinda si cu un fular rosu), in speranta ca macar cineva va incetini si ne va ajuta. Ei bine, nu s-a intamplat asa ceva. Cum timpul trecea destul de repede, se facuse deja o ora jumate de la plecare spre sat, am inceput sa ne intrebam de ce nu se intampla nimic, de ce nu se intorc, etc. Elaboram tot felul de scenarii, pe de o parte cu ce actiuni au intreprins ei, pe de alta parte cu ce urma sa facem noi daca reusim sa pornim masina, dar si daca nu reusim.

Trebuie sa spun ca, in tot acest timp, nu m-am gandit nicio secunda ca nu vom pleca din vastul desert; aveam certitudinea ca se va intampla si ca e doar o chestiune de timp. Poate din acest motiv, am fost foarte calma, mi-am golit mintea de orice alt gand, iar toata energia mea am indreptat-o spre sapat, carat, impins.

Inainte sa plece prima echipa in sat, am hotarat ca daca in doua ore nu se intorc, eu cu Doomz incuiem totul in masina si mergem dupa ei. Astfel, dupa ce am sapat timp de 2 ore (cred ca va imaginati cum ne simteam mainile si restul corpului), ne-am dus sa mai aducem niste placi de sare, iar in timp ce ne indreptam spre masina cu bratele pline, am observat o masina care s-a oprit undeva in departare si parca se misca un punct rosu si unul negreu. Am pornit spre acea masina, si, intr-adevar, era Go cu Daria si cu ajutoarele lor.

Am fost atat de fericita ca ii vad! Cu ajutoare, fara ajutoare, l-am strans asa de tare in brate pe Go! Erau amandoi foarte bronzati pe fata, cu urme de ochelari de soare, iar Go mai mult sarea, decat mergea, intrucat a facut niste basici imense in talpa.

Ei bine, deja era ora 18 si ajutoarele noastre, despre care Daria a spus deja ce era de spus (au fost interesati doar de suma prea mare de bani pe care au cerut-o ca sa faca o fapta buna si nu de ceea ce ni s-a intamplat) se miscau foarte incet si nu pareau sa dea importanta prea mare evenimentului. La o prima incercare nereusita de a scoate masina, au spus sec ca se duc sa aduca sare si au disparut. Cam o ora nu i-am mai vazut.

Noi am crezut ca au plecat si ne-au lasat balta, cu o lopata si doi drugi de lemn, asa ca am inceput sa facem ce credeam noi ca e bine. Am mai sapat sub masina, am impins, am tras, am ridicat, masina nemiscata. Era efectiv esuata, iar rotile se invarteau in gol.

Intr-un final, cei trei crai s-au intors, carand caramizi de sare si un fel de cric cu care au inceput sa ridice roata cu roata si sa infiga caramizle de sare sub ele.

Deja se insera, am vazut un apus de soare foarte frumos, iar cand nici soarele nu ne mai lumina, am scos lanternele. Lupta cu rotile si drobul de sare a continuat pana pe la ora 20.30.

Intre timp, in departare, niste fulgere isi faceau de cap, iar norii negrii se indreptau in trap spre noi. Pe deasupra, vantul sufla atat de tare, incat aproape ca nu auzeam ce vorbim. Pentru ca de acum eu si Daria nu prea mai aveam cu ce sa ajutam, ne-am blindat cu hainele anti-vant si ne pazeam averea.

La un moment dat, m-am gandit ca pot sa fac o cazemata din toate bagajele pe care le-am scos din masina, cazemata care sa ne protejeze putin de vant, astfel ca le-am dat forma potrivita si m-am adapostit cu Daria in micul patrat. Am stat in fund si am privit cum se apropie furtuna, cum fulgera din ce in ce mai aproape, iar masina este tot in namol. Am avut totusi noroc: pana la urma furtuna s-a hotarat sa o ia in sens opus. Vantul ne-a fost de ajutor.

Ca sa nu mai lungesc povestea, va spun ca dupa a 4-a sau a 5-a incercare, masina a reusit sa iasa din gropile in care a fost scufundata, iar bucuria noastra a fost pe masura.

Pentru ca sa nu riscam o noua esuare, hotarasem inainte ca Doomz sa o opreasca departe de locul cu pricina, urmand sa caram apoi bagajele pe rand. Astfel, eu cu Daria am facut prima tura de carat, iar Go a ramas la bagaje; apoi m-am intors cu Daria si am ramas eu la bagaje.

A fost interesant sa stau noaptea, in mijlocul desertului, doar cu o luna printre nori, cateva stele, doua valize, o lada de scule si o lanterna. In mod normal, as fi preferat sa iau toate bagajele in brate, in spate, oriunde si sa fiu langa masina, dar in acel moment nu am simtit nicio secunda vreo frica. Cred ca cineva, acolo sus, ma pazea .

Apoi a venit Doomz, si in sfarsit, am reusit sa repunem toate lucrurile la locul lor. Inclusiv pe noi.

Restul… e istorie.