Nu ştiu cum face, dar Doomy mi-a luat-o iar înainte. Asta nu înseamnă că mă întrece. Aşa că, pentru cititorii noştri de limbă română, o sa prestez şi eu despre un post despre inimaginabila zi de azi, care a început la 6:30 am în Guayaquil, Ecuador şi acum, 22 de ore mai târziu, încearcă să se termine în Talara, God knows where.

Deşi aveam promisiunea că azi dimineaţă în 15 minute se rezolva problema maşinii şi la 8 trecute fix eram zbang în faţa portului, lucrurile au început să se complice când persoana care urma să ne semneze actul de introducere a maşinii în ţară (de altfel, un tip foarte OK şi foarte gay) s-a dovedit a fi într-o şedinţă până la 9. Cu asta, plus erorile de computer, s-a făcut 10 şi ceva până am avut actul în mână.

De aici am mai pierdut jumătate de oră aşteptând altă hârtie necesară la facturare, o oră şi ceva cu facturarea, plata, ştampilarea, reînnoirea permisului de intrare în port şi s-a făcut 12:15 până am ajuns la depozit.

Mai punem o oră scosul efectiv al maşinii din port, cu cozi, cântăriri, verificări şi reverificări de acte şi încă o oră drumul şi am ajuns acasă aproape de 3. Aici altă dixtracţie – încăputul bagajelor în maşină, o provocare mai mare decât ne aşteptasem.

Am pornit-o (pe cât posibil) voioşi spre graniţă, fiind totuşi stresaţi de informaţiile de pe internet conform cărora trecerea spre Peru cea mai apropiată nouă (Huaquilles) ar fi şi tare dificil de negociat. Well, a fost şi uşor, dar şi greu. Explic.

În primă fază, am crezut ca ne-a pus Jesus mâna în cap: o autostradă frumoasă care ducea la o trecere de frontieră elegantă, şi nimeni pe acolo. Bucuroşi, ne-am prezentat la ghişeul de paşapoarte ca să constatăm că de fapt aia era doar intrarea în Peru – ieşirea din Ecuador şi vama aferentă nefăcându-se pe autostrada care te ducea direct acolo, ci în Huaquilles, una la un capăt şi una la celălalt al satului. Normal.

Am făcut drum întors, am dat trei ture prin sat până ne-am ales cu toate ştampilele necesare, respectiv cele de ieşire din Ecuador pentru noi şi maşină în maxim o oră. Cu toate că exista un punct de intrare în Peru chiar acolo (cred ca am traversat de vreo cinci ori graniţa în cursul serii), am strâmbat din nas şi ne-am întors pe autostradă la intrarea descoperită iniţial.

Aici fu totul OK, în maxim 30 de minute ne-am ştampilat, ingresat, migraccionat, importat, etc. şi am pornit-o lipa-lipa prin Peru. Lipa-lipa pentru că, deşi drumul e foarte bun, în aproape fiecare localitate şi pe alocuri în afara lor stau poliţişti rutieri care te privesc sever, fără însă să te oprească. Aşa că ne-am oprit în Talara (sper ca zic bine), la un hotel foarte frumos descris de Doomz şi facem o pauză. Nu prea lungă însă, că mâine trebuie să ajungem până la Lima, and it’s a long way to the top if you wanna rock’n'roll.

Nu în ultimul rând, maşina este tot ce a promis să fie – mare (chiar dacă nu tocmai suficient pentru bagaje şi cel de-al cincilea pasager, dar ne descurcăm), frumoasă, deşteaptă şi, la ditamai motorul de 4 litri, devreme unde vrea ea. O să ne fie un partener de încredere

N-avem poze pentru că (1) n-am avut cum să facem şi (be) aici se întunecă la 6, aşa că până am scos aparatul era beznă. Dar recuperăm.

Apropo de recuperat, eu aş încerca să recuperez ceva somn, aşa că mă opresc acum şi revin mâine seară din Lima. I know we can do it