Sudamericana

Unul dintre primele mele posturi ever fu despre cum vremea e impotriva noastra cand vine vorba de excursie. Well, I was almost wrong so far…

Dar inainte de asta (of course ati aflat de la scrisul lu’ Daria) acu’ 5 zile am plecat din La Paz (Go l-a descris prea bine si despre care adaug de la mine ca este so far cel mai tare oras prin care am trecut) spre Potosi, orasul cu argintul spaniol si muntele Cerro Rico cel atat de penetrat de secole. Noi am fi vrut sa ajunge la Sucre (oras despre care toata lumea ce scrie pe internet zice ca e cel mai frumos oras Bolivian si posiabil sud-american) si abia apoi la Potosi dar prea multa lume ne-a zis ca e drum de 1 zi incat concluzia ne-a fost usoara (am invatat ceva din drumul spre Cusco). Drum usor pana la Potosi, cel putin prima jumatate de drum soseaua fu decenta->buna si dreapta pentru zeci de kilomnetri (medie orara de 114km/h) dar spre Potosi lucrurile s-au complicat frumos cu un drum printre munti extraordinar.

Potosiul fu neinteresant ca oras (oras miner…) iar dormitul l-am petrecut intr-un hostel (dumitrestii only) pentru 12$/noapte. Nici nu merita mai mult dar somnul ne fu decent. Nextest day (care fu duminica) am resuit sa gasesc un “tour” in mine care sa plece cand vrem noi. Not expensive la 9$/persoana dar a necesitat sa mergem cu masina noastra – no problem, just a little off roading action. Excursia in mine ne fu interesanta dar diferita de ce credeam io ca va fi. Adica a fost foarte non-turistica: a trebuit sa coboram cu piciorusele noastre pe scari in mina, am avut o ghida careia ii s-a cam rupt de noi, am intalnit 2 mineri (again, era duminica) care la ora 12 isi terminasera ziua de lucru (de 12 ore!) si mergeau acasa – aveau ochii celor mai obositi oameni care i-am intalnit vreodata. Concluzia mea asupra turului fu ca Cerro Rico inca mai are argint si ca a fi miner este una dintre putinele lucruri care eu nu le-as putea face ever.

Pe la 5, dupa excursia in mine si mancat, am plecat spre Uyuni, oraselul de pe malul celui mai mare lac (uscat) de sare in lume. In stil sud americand informatiile noastre au fost relativ gresite – noi credeam ca drumul este “todo pur asfalt” si ca dureaza 2-3 ore. Abia la prima statie de platit drumul insa am inteles ca e totusi 201Km dintre care doar 50Km e asfaltati si ca dureaza cam 5-6 ore sa ajungi la Uyuni. Well, fu un drum interesant cu foarte mult praf, gropi, pietre si incredibilele striatii longitudinale prin pietris care baga masina in rezonanta de-ti cad plombele…

Ca sa leg povestea cu prima propozitie a postului, am ajuns in Uyuni pe la 10 seara pe o ploaie torentiala. Am intrebat daca e normal, ni s-a zis ca nu. Cica n-a mai plouat de anul trecut (si acuma suntem in decembrie) astfel ca suntem chiar “norocosi” sa prindem ploaie in desert. A plouat si a doua zi, seara cand am dormit intr-un hotel de sare. Foarte fain si cu destul de mult gust decorat si aranjat dar si scumputz (cel mai scump so far la 99$/noapte dar Chile vine tare din urma). Am admirat ploaia linistiti prin geamurile hotelului fara sa stim ca ne va afecta urmatoarele 2 zile…

Caci, next day, am incarcat masina si cu informatiile nei harti minune, coordonate GPS de pe net si vorba lumii am plecat sa cutreieram desertul. Pentru primele 3 ore fu foarte fain – definitely a place to see before you die caci peisajul este unic… Podeaua alba (aproape imaculat) de sare plus cerul albastru si orizontul infinit dau ocazia unor poze faine (to be added here).

No, dupa 3 ore de vizitat ceva insulitze pline de cactusi si plimbat aiurea prin desert (e ca pe o autostrada cu 1000 de benzi) a venit timpul sa iesim la mal. Nu mai tin minte numele satului pe la care se iese din salar (aveam coordonatele in GPS) dar cand mai erau 7-8Km pana la mal lucrurile au degenerat brusc si masina s-a infundat in namolul de supt stratul prea subtire de sare. Namol din ala de consistenta gumei de mestecat care a acoperit ridge-urile rotilor perfect. Am incercat s-o scoatem noi de 3 ori cu toate 4×4-urile si diferentialele blocate si computerele deblocate si bagajele scoase din masina dar mumu – nu ne-am urnit nici macar 1cm, doar ne-am infundat si mai mult in namol care a devenit negru si urat mirositoriu. Am decis sa ne impartim in 2 grupe: Daria si Go pleaca in satul de la orizont sa caute ajutoare, Lili si cu mine ramanem sa sapam mama si cu tata santului in fata fiecarei roti. Despre epopeea Team #1 vor povesti Daria si Go, noi am sapat pana ne-am rupt degetele (prima data in viata cand mi-a curs sange de supt unghii) si genunchii. Totul in soarele placut arzator al desertului de la aproape 4000m inaltime… Eu zic c-am facut niste santuri chiar faine noi dar pana sa le incercam a revenit Team #1 cu expensivele ajutoare locale, 3 pusti cu 2 pari si o lopata. Ne-am chinuit cu totii de 3 ori (intre timp localii au adus si caramizi de sare) dar s-a facut aproape 8 seara am pornit lanternele si tot in exact aceeasi pozitie eram. Pentru ca lucrurile sa fie si mai palpitante, la orizont fulgera serios, fulgere care se apropiau incet incet de noi. O furtuna in mijocul desertului cu masina inglodata si santuri in jurul rotilor ar fi putut insemna un delay sora cu scosul masinii din Guayaquil. Ca prin noroc, cu tot vantul care batea fenomental de tare, ploaia ne-a ocolit si candva in jur de ora 9, cand localnicii au reusit sa infunde caramizi de sare sub fiecare roata, pe la 6000 rotatii pe minut masina a zvacnit afara. Aproape c-am spart oglinda cu urlete de bucurie incercand sa match-uiesc urletele celor de afara care au impins la masina. Bun moment. Am dus masina pana la o distanta safe spre mijlocul desertului unde sarea e mai groasa si apoi a urmat 1 ora de carat bagajele inapoi la masina. Overall o experienta pe care sper sa n-o mai repet ever (fu ca in filme, retro privind) si o groaza de bani aruncati (cu rezultate ce-i drept) in saratura. Fiecare sofer cu cate o amenda la activ…:)
Seara nu ni s-a terminat insa aritmetic la ora 10 caci eram totusi in mijlocul desertului si satucul la care voiam sa ajungem (San Pedro de Quolon parca) unde era un hotel despre care stiam noi era cale de 100Km de condus prin desert. In stilul nostru clasic, decizia tacita a fost sa mergem la hotelul cu pricina. Well… condusul prin zona desertica la miezul noptii e ceva ce nu se practica pe aici caci n-am mai vazut pe nimeni pe drum toata noaptea si ni s-a cam si sugerat sa n-o facem. Motivul e simplu: daca nu te stii cu zona este cel mai usor lucru sa te pierzi. Aveti in vedere urmatoarele: nu exista drumuri in desert, doar urme ale masinilor care bat acelasi traseu. Urmele astea apar-dispar, se intersecteaza si bifurca almost randomly si nu neaparat cu sens (adice nu se potrivesc cu harta sau GPS-ul). Prin desert nu poti merge point-to-point; e deluri, munti, bolovani, etc. Noi aveam doar o harta mai mult artizanala la dispozitie si coordonatele GPS ale satucului. Ca prin minune (Goanga e bun navigator si io bun pilot prin nisip si piatra) am nimerit si satucul si hotelul (care era pe un deal de langa sat dar nu avea nici o luminita aprinsa… pur si simplu l-am nimerit). Din pacate insa, toata stradania ne-a fost doar pe jumatate de ajutor (am salvat kilometrii) caci hotelul era cat se poate de inchis si nelocuit. Asa c-am ales singura optiune viabila – camping in curtea hotelului.

Fu bine eventually la 9 dimineata cand ne-am aprovizionat cu merinde si apa (am avut in total 1l de apa la dispozitie pentru 24 de ore) si am purces la drum…Dumul ne fu scurt si intelept, zic eu cu amaraciune. Intenionam sa coboram tot restul de Bolivia, printre vestitele-i fantastice lagune din varful altiplano-ului si apoi sa intram in Chile langa San Pedro de Atacama. Am plecat oarecum in timp si inarmati cu toate necesare dar drumul ne fu potrivnic: intai desert si apoi munti. Desertul am invatat sa-l manevrez (viteza constanta si continuu corectat directia – arati ca-n filmele cu prosti miscand din volan stanga-dreapta non stop) dar muntele si pietrele si bolovanii n-ai ce-i face. Viteza medie printre bolovani)e 15-20Km/h, mai multi futi masina. Well, 15-20Km/h insemna sa ajungem la granita pe la 6 seara (fara pauza de masa si pauze de poze) adica putin prea tarziu caci vama se inchide, de ambele parti, in jur de ora 6. Ca urmare, la 1/3 din drum in timpul mesei de dupa-amiaza am concluzionat sa o luam spre cealalta granita cu Chile-ul si sa skip-uim lagunele, o decizie pe care eu am suportat-o dar care a fost foarte grea de luat de mine caci mie lagunele astea blestemate insemnau Highlight-ul excursiei.

Suntem in Calama, Chile acuma si am mai dat ceasul c-o ora inainte dupa datina locala. In dus parul inca imi mirosea a namolul din desertul de sare. Totul este bine cu toti. Timpul acuma insa este de culcare…. Maine Antofagasta. Noapte buna si Craciun Fericit la toata lumea ca poate nu este internet…