Daca va intrebati de ce am avut nevoie de o cazemata, va trebui sa mai asteptati putin pana aflati raspunsul, adica sa cititi pana la sfarsit .

Ati aflat pana acum despre aventura noastra in desertul de sare. Nu pot sa nu scriu si eu despre asta; a fost mult prea intens.

So… dupa o noapte minunata petrecuta in hotelul de sare, dupa cateva ore absolut minunate in desertul de sare, a urmat cosmarul de cel putin 6 ore: desertul de sare a inceput sa ne inghita (exagerez, evident, numai rotile masinii erau cerute ca “jertfa”).

Eram asa de concentrata sa fac cat mai multe fotografii, incat atunci cand masina s-a oprit, prima mea impresie a fost ca facem obisnuita sesiune foto. Well… a fost o mini-sesiune foto: a masinii impotmolite.

Dupa analizarea situatiei, am hotarat ca trebuie sa descarcam din bagaje pentru a mai scadea din greutate, apoi Serban a inceput sa sape la roti, iar restul ne-am dus dupa placi de sare pentru a le folosi ca baza de plecare la rotile inecate in namol. Placile de sare erau in urma noastra, la mai mult de 10 minute; dupa ce am incercat duritatea si rezistanta placilor, am inceput sa rupem bucati cat mai mari, sa le adunam in turnulete si, in fine, cu bratele incarcate de “bunatati”, am pornit-o spre barcuta esuata.

Toate astea se intamplau pe un soare in plin avant (era ora 15.00), iar greutatea sarii ne-a amortit bratele aproape instantaneu. Pana la urma, am reusit sa ne prezentam cu ele la locul faptei, plini de speranta ca, odata ce le vom pune sub roti, ne vom putea continua drumul spre San Pedro, iar mica intarziere o vom recupera fara nicio problema.
HA.

A urmat prima incercare: am impins masina din spate, pana am facut gropi cu picioarele; masina in aceeasi pozitie. A doua incercare: am impins masina din fata; am urlat, ne-am opintit, masina in aceeasi pozitie. Ba nu, s-a scufundat si mai rau.

A inceput sa ne fie clar ca nu vom reusi prea curand, de unii singuri, sa facem progrese, motiv pentru care am format ad-hoc 2 echipe: Go cu Daria sa se duca in satul care se vedea in departare sa caute ajutoare, eu cu Doomz sa sapam la fiecare roata pentru a o aduce la suprafata.

Zis si facut: Go cu Daria – echipati cu o sticla de 1/2 apa (am impartit jumate-jumate apa pe care o aveam ) si o gentuta in care speram sa aduca alta apa sau niste saci, orice ce ar putea ajuta la pornirea masini i- au plecat prin desert, spre sat. Era foarte ciudat sa-i privesti cum se indepartau: parca erau tot in acelasi loc, dar totusi, foarte departe. Doua puncte mici: unul rosu si unul negru. Ne uitam cu mari sperante in acea directie.

Eu cu Doomz am inceput sa sapam. Cum in dotare nu aveam decat o singura lopatica, eu am sapat cu un cutit . Mi-au fost de mare folos manusile mele rosii, pentru ca o data ce taiam bucatile de lut/namol/sare, le luam cu pumnii si le dadeam la o parte, pana am format un damb in jurul meu. Doomz a hotarat ca cel mai bine este sa facem cate o rampa la fiecare roata, apoi sa punem placile de sare pentru a incerca sa iesim.

Procedura a fost foarte complicata, pentru ca logistica noastra era rudimentara, dar si pentru ca soarele era hotarat sa ne perpeleasca ca pe niste pui la rotisor. Ne-am blindat noi cat am putut: cu esarfe, palarie, caciula, crema de soare, dar tot simteam fiecare raza indreptata spre noi. Noroc ca mai batea vantul.

In timp ce sapam, ne uitam cu ochi mari (cred ca si umezi) spre jumatatile noastre si ni se parea ca au ajuns la sat, insa in acealsi timp pareau ca abia au plecat, iar incet, incet au disparut. Era inca prima ora a travaliului, asa ca inca eram destul de linistiti; ma rog, cat ne permitea situatia.

In timp ce sapam, ne mai uitam in jurul nostru si de cate ori vedeam cate o masina trecand, faceam semne disperate (cu oglinda si cu un fular rosu), in speranta ca macar cineva va incetini si ne va ajuta. Ei bine, nu s-a intamplat asa ceva. Cum timpul trecea destul de repede, se facuse deja o ora jumate de la plecare spre sat, am inceput sa ne intrebam de ce nu se intampla nimic, de ce nu se intorc, etc. Elaboram tot felul de scenarii, pe de o parte cu ce actiuni au intreprins ei, pe de alta parte cu ce urma sa facem noi daca reusim sa pornim masina, dar si daca nu reusim.

Trebuie sa spun ca, in tot acest timp, nu m-am gandit nicio secunda ca nu vom pleca din vastul desert; aveam certitudinea ca se va intampla si ca e doar o chestiune de timp. Poate din acest motiv, am fost foarte calma, mi-am golit mintea de orice alt gand, iar toata energia mea am indreptat-o spre sapat, carat, impins.

Inainte sa plece prima echipa in sat, am hotarat ca daca in doua ore nu se intorc, eu cu Doomz incuiem totul in masina si mergem dupa ei. Astfel, dupa ce am sapat timp de 2 ore (cred ca va imaginati cum ne simteam mainile si restul corpului), ne-am dus sa mai aducem niste placi de sare, iar in timp ce ne indreptam spre masina cu bratele pline, am observat o masina care s-a oprit undeva in departare si parca se misca un punct rosu si unul negreu. Am pornit spre acea masina, si, intr-adevar, era Go cu Daria si cu ajutoarele lor.

Am fost atat de fericita ca ii vad! Cu ajutoare, fara ajutoare, l-am strans asa de tare in brate pe Go! Erau amandoi foarte bronzati pe fata, cu urme de ochelari de soare, iar Go mai mult sarea, decat mergea, intrucat a facut niste basici imense in talpa.

Ei bine, deja era ora 18 si ajutoarele noastre, despre care Daria a spus deja ce era de spus (au fost interesati doar de suma prea mare de bani pe care au cerut-o ca sa faca o fapta buna si nu de ceea ce ni s-a intamplat) se miscau foarte incet si nu pareau sa dea importanta prea mare evenimentului. La o prima incercare nereusita de a scoate masina, au spus sec ca se duc sa aduca sare si au disparut. Cam o ora nu i-am mai vazut.

Noi am crezut ca au plecat si ne-au lasat balta, cu o lopata si doi drugi de lemn, asa ca am inceput sa facem ce credeam noi ca e bine. Am mai sapat sub masina, am impins, am tras, am ridicat, masina nemiscata. Era efectiv esuata, iar rotile se invarteau in gol.

Intr-un final, cei trei crai s-au intors, carand caramizi de sare si un fel de cric cu care au inceput sa ridice roata cu roata si sa infiga caramizle de sare sub ele.

Deja se insera, am vazut un apus de soare foarte frumos, iar cand nici soarele nu ne mai lumina, am scos lanternele. Lupta cu rotile si drobul de sare a continuat pana pe la ora 20.30.

Intre timp, in departare, niste fulgere isi faceau de cap, iar norii negrii se indreptau in trap spre noi. Pe deasupra, vantul sufla atat de tare, incat aproape ca nu auzeam ce vorbim. Pentru ca de acum eu si Daria nu prea mai aveam cu ce sa ajutam, ne-am blindat cu hainele anti-vant si ne pazeam averea.

La un moment dat, m-am gandit ca pot sa fac o cazemata din toate bagajele pe care le-am scos din masina, cazemata care sa ne protejeze putin de vant, astfel ca le-am dat forma potrivita si m-am adapostit cu Daria in micul patrat. Am stat in fund si am privit cum se apropie furtuna, cum fulgera din ce in ce mai aproape, iar masina este tot in namol. Am avut totusi noroc: pana la urma furtuna s-a hotarat sa o ia in sens opus. Vantul ne-a fost de ajutor.

Ca sa nu mai lungesc povestea, va spun ca dupa a 4-a sau a 5-a incercare, masina a reusit sa iasa din gropile in care a fost scufundata, iar bucuria noastra a fost pe masura.

Pentru ca sa nu riscam o noua esuare, hotarasem inainte ca Doomz sa o opreasca departe de locul cu pricina, urmand sa caram apoi bagajele pe rand. Astfel, eu cu Daria am facut prima tura de carat, iar Go a ramas la bagaje; apoi m-am intors cu Daria si am ramas eu la bagaje.

A fost interesant sa stau noaptea, in mijlocul desertului, doar cu o luna printre nori, cateva stele, doua valize, o lada de scule si o lanterna. In mod normal, as fi preferat sa iau toate bagajele in brate, in spate, oriunde si sa fiu langa masina, dar in acel moment nu am simtit nicio secunda vreo frica. Cred ca cineva, acolo sus, ma pazea .

Apoi a venit Doomz, si in sfarsit, am reusit sa repunem toate lucrurile la locul lor. Inclusiv pe noi.

Restul… e istorie.

La capătul unui drum de 200 km (dinspre Potosi), din care însă doar vreo 50 de ”puro asfalto” cum se zice pe aici, ne aştepta – nu foarte ospitalier – Uyuni, un mic orăşel al cărui singur atribut interesant este proximitatea faţă de Salar de Uyuni – deşertul de sare.

Zic că nu fu prea ospitalier pentru că, pe de o parte, ploua – pentru prima dată în aproape doi ani – iar pe de altă parte, ne-a luat vreo 2 ore până să găsim un hotel decent şi care să nu ne jupuie de bani.

După un duş şi un somn atât de necesare, un mic dejun compus din pizza şi rezolvarea câtorva probleme administrative şi de serviciu (ceea ce s-a dovedit tare complicat căci la hoteluri nu există internet, iar cafe-urile care nu sunt închise au calculatoare fără USB şi viceversa), am zis noi că suntem pregătiţi să luăm în piept deşertul.

Except că nu eram. Ne-a picat fisa că ne trebuie benzină, apă şi provizii iar noi nu mai avem destul cash şi am constatat că ambele bănci din târg se închiseseră (da, şi bancomatele) şi redeschideau una la 2:30 şi cealaltă la 4. Aşa că unii ne-am pus să mai rezolvăm câte ceva (precum datul jos al noroiului de pe maşină, umplut rezervor şi canistră cu benzină), iar ceilalţi ne-am pus la coadă la bancă.

Pe la 3 fără ceva, cu bani în buzunar (nu mai zic nimic despre nesimţirea băncilor şi a funcţionarilor aferenţi), am reiterat ideea că suntem pregătiţi să luăm în piept deşertul.

Except că nu eram. După ce am ieşit din oraş şi am luat cap-compas N-V, ne-am dat seama că harta şi busola nu ne sunt suficiente să navigăm prin deşert şi că nu avem cum să găsim toate chestiile interesante de văzut, aşa că ne-am întors în Uyuni să căutăm pe net coordonate GPS.

Odată ce am rezolvat şi chestia asta, cu limba mică a ceasului apropiindu-se ameninţător de 5, ne-am dat seama că nu mai avem cum să plecăm spre deşert, drept care am tras o plimbare scurtă pe la cimitirul de trenuri şi printr-un mic colţ de deşert, ocazie cu care am nimerit, din greşeală, la un hotel de sare, unde ne-am hotărât să rămânem peste noapte.

Când zic hotel ”de sare”, chiar asta înseamnă – pereţi, podele, mese, scaune, paturi şi orice altceva din sare. Foarte frumos şi foarte OK serviciile, chit că singurii clienţi eram noi şi vreo câţiva chinezi; de asemenea însă, foarte scump

Buuuun. Dimineaţă, în fine, am luat deşertul în piept, de data asta destul de pregătiţi. Peisajul este absolut halucinant, cea mai mare parte constând din combinaţia de alb strălucitor a sării pe care umbli şi albastrul adânc al cerului de deasupra – motiv pentru care, fără ochelari şi cremă de soare nu ai ce căuta acolo. Trebuie să fii de asemenea foarte atent la ”miraje” – vizibilitatea este practic nelimitată, însă toate lucrurile (maşini, munţi, insule, etc.) par mult mai aproape decât sunt, iar sarea mai şi reflectă lumina, creând impresia că tot ce vezi e suspendat în aer.

Am făcut o tură destul de largă, oprindu-ne la două insule (deşertul ăsta a fost odată un lac sărat / mare şi acum au rămas insulele) cu corali şi cactuşi giganţi. E foarte fain să conduci pe acolo – poţi să citeşti ziarul fără să iţi fie frică că te-ai putea întâlni cu vreo altă maşină sau vreun obstacol.

Şi, când ne simţeam mai bine, ne-am apropiat puţin cam mult de marginea deşertului şi a început cu adevărat distracţia. Dar despre asta vă povesteşte Lili.

* Pentru necomputerişti, #FFFFFF este albul cel mai strălucitor pe care îl poate afişa un monitor.