Calatoria mea a luat sfarsit iar concluzia finala a acestor aproximativ 30 de zile se masoara in zeci de GB de poze. Impresiile de la fata locului au fost relatate stilizat si haios de prietenii mei asa ca mie imi ramane sa va spun prin ce iad am trecut dupa o luna de relaxare si o letargie totala: fetele au avut grija de noi toti iar Doomy si Go s-au ocupat de absolut toate detaliile si spre rusinea mea, recunosc ca nu am fost la curent cu tot traseul si ceea ce implica el, asa ca am fost extrem de surprins de tot ce am vazut si cunoscut. Finalul calatoriei mele a fost o concentratie de locuri si oameni extraordinari (despre care mi-e teama ca nu o sa apuc sa povestesc in acest post ca si asa o sa fie lung). Intoarcerea acasa insa a reprezentat o experienta ingrozitoare:

Totul a inceput cand mi-am dat seama cu 20 de min inainte de imbarcare in Cuzco ca eu am luat bilet de avion mai ieftin dar am uitat cu desavarsire ca trebuia sa intreb de taxele de aeroport care evident ca nu erau incluse. Nu e nici o problema pana aici DAR exact in acea zi am avut neplacuta surpriza sa imi dau seama ca acel minunat card ING nu mai functioneaza si dupa ce am inceput sa ma precipit pe la toate bacomatele din aeroport am ajuns la marea performanta sa il si pierd. Am sunat la mastercad de mi l-a si blocat si am gasit printr-un miracol 5$ in buzunar pentru taxa de Cuzco sperand ca nu mai am nevoie sa platesc nimic in Lima. Evident ca in momentul in care am primit biletele in Lima pentru restul zborurilor domnul acela mi-a spus zabind sa nu uit sa platesc cei 31$ taxa de aeroport moment in care iar mi s-au taiat picioarele. Asta se intampla la ora 1:45 am ora Romaniei. Au venit alti domni de la securitate si m-au tras intr-o camera separata de mi-au scotocit toate bagajele dar nu mi-a pasat ca stiam ca nu au ce sa gaseasca dubios si din gresala nu stiu ce am facut dar mi-am pierdut sau mi-au furat pormoneul cu cativa lei, buletinul, carnetul de conducere si 2 carti de credit absolut inutile oricum. La ora aia nu ma mai ajuta nimic si nimeni ca am uitat sa va spun dar avionul din Cuzco a intarzia…. 6 ORE!!! Cei de la taxa de aeroport din Lima nu acceptau sa platesc online sau altfel decat in dolari sau soles, asa ca uitandu-ma in dreapta si in stanga am vazut pe un domn care cu 2 zile inainte ma rugase sa il pozez pe platoul de la Machu Picchu si m-am dus la el sa il salut si sa ii spun ce mi s-a intamplat iar acesta m-a intrebat ce vreau sa mananc sau sa beau pentru ca problema banilor e rezolvata, Am aflat (vorbeam in engleza cu el) ca e basc si ca viziteaza a 3-a oara Machu Picchu printr-un program universitar. I-am povestit despre calatoria noastra si la sfarsit mi-a dat $50 refuzand total orice modalitate sa ii returnez. Credeti ca asa s-au terminat problemele? La iesire din Lima, tanti de la ghiseul cu stampile nu a inteles ce era cu biletelul acela pe care l-am primit la granita cu Ecuadorul si am stat o 20 de minute in pozitia ghiocel ca nu intelegeam ce vrea de la mine. Intr-un final a pus o stampila sictirita si m-am urcat in avionul spre Amsterdam. Dupa escala fara preipetii din Amsterdam am ajuns in Madrid unde am descoperit ca unul din cele 2 bagaje de cala ma astepta in Amsterdam. Eu in toata nebunia aceea mi-am dat seama ca pormoneul meu se poate sa fi fost in acea geanta in buzunarul din fata si mare mi-a fost mirarea sa il gasesc acolo dupa 3 ore dupa ce mi-au trimis bagajul cu alt zobr. Am avut noroc ca am avut 6 ore diferenta intre zoboruri. Am ajuns cu bine in tara si nu pot decat sa multumesc lui D-zeu si domnului Xabier ca am ajuns acasa teafar si fara o gaura de o mie – doua de euro asa aiurea. Astazi am intrat pe situl ING si am vazut ca mi-au luat de 2 ori banii pe care i-am scos de la un bancomat in Lima cu o saptamana in urma si cand i-am sunat si-au cerut scuze si au rezolvat problema pe loc. Nu vreti sa stiti ce a fost la gura mea atunci. Mi-am dat seama ca in ultimele 2 zile m-am stresat aiurea cat pentru toata vacanta pentru o amarata eroare de sistem.

Acum ca totul s-a terminat cu bine nu imi mai ramane decat sa le multumesc inca o data prietenilor de calatorie care s-au dovedit a fi niste oameni extraodrinari cu care m-am distrat, am ras si am plans (dupa masina). Cea mai mare surpriza a fost sa redescopar o serie de oameni care in urma unui mail sau sms m-au ajutat enorm: Costin Stefan, Mircea Bularca, Mircea Gavrila iar lui Oliver si Carmen le datorez fiecare minut din aceasta expeditie. Trebuie sa multumesc familiei pentru tot, Cristinei Maxim pentru ghiozdanul haine si accesorii care au facut inconjurul lumii de-a lungul timpului, Paul Feldioreanu pentru lentila minunata, si toti cei care au fost alaturi de mine. Lipsa lui Radu s-a simtit dar a fost alaturi de noi virtual si spiritual si sper sa ne urmeze pasii curand.

Va imbratisez pe toti,
Calin

Un scurt semnal din La Paz-ul cel surprinzator… Tot orasul este un URIAS talcioc: toata partea dinspre case a trotoarelor este ocupata de oameni care vand stuff (fructe, ciorapi, sireturi, DVDuri, etc, etc). Toate stradutele inguste sunt complet ocupate de aceeasi oameni care vand acelasi stuff. Multe dintre casele mai mari sunt transformate in centre comerciale. E ciudat, impresionant si de neinteles tot fenomenul asta. Poate ziua ne va lamuri mai mult… In afara de talcioc, locatiunea orasului este ce face La Paz-ul sa straluceasca: tot orasul este intr-o caldare inconjurata de mama si cu tata muntilor inzapeziti superb. View-urile sunt fantastice dar poze inca n-am facut.

Alt talent al La Paz-ului este traficul care este fenomental. Un fel de Cairo combinat cu Shanghai la puterea a 2-a: plin de dubite care functioneaza exclusiv pe principiul cine e in fata merge inainte. Apoi mai sunt si oamenii de pe strazi care se arunca japanese style in fata masinilor de parca ar fi din gelatina. Femei, copii mici de tot, batrani, invalizi, caini, toti se baga si a merg in fata masinii cu o incredere extraordinara in franele si reflexele noastre noastre (in their defense, totul se desfasoara la 10-20Km/h). Dupa ce ne-am cazat am fost cu Go sa parcam masina: ne-a luat ceva mai mult de 30 de minute sa gasim o parcare si sa bagam masina in ea (n-am condus mai mult de 7-800m). Memorabil.

Alte observatiuni boliviene: tara e clar mai saracuta ca Peru-ul sau Ecuadorul. Drumurile sunt mai proaste dar so far nu sunt chiar rele. Benzina e ieftina (50 centi litrul dar n-am folosit-o so far sa vedem daca tuseste 4Runnerul sau nu). Mancarea ieftinutza.

E fain, imi place. Somn acuma.

Cele mai frumoase peisaje: din momentul în care am inceput sa calatorim în Peru (pe timp de zi), ochiul ne-a fost rasfatat cu peisaje incredibile: desert, ocean, dune de nisip, dealuri verzi sau rosii (aproape toata roca din Peru este de o culoare rosiatica), munti care iti taie respiratia.
Drumul prin desert a fost o experienta noua, ciudata pe alocuri, dar extrem de frumoasa. Dunele de nisip parca erau modelate de cel mai bun artist peisagist, iar furtunile de nisip, iscate din senin, aruncau panglici serpuite pe sosea.
Oceanul, aparea cand te asteptai mai putin… dupa un munte inalt, dupa o curba sau pur şi simplu. Valurile agitate se spargeau de malurile abrupte, barcile de pescari legate la mal erau plimbate în stanga şi in dreapta, iar toate la un loc erau o priveliste de care cu greu te puteai desprinde.
Au urmat muntii, dealurile, vaile, altiplano-ul şi toate cele pe care le-ati vazut deja în fotografii.

Cel mai albastru cer: niciodata nu ne-a fost dat sa vedem un cer perfect. Peru a fost o incantare din orice punct il priveai: in sus, în jos, la stanga sau la dreapta. Astfel ca, atunci cand priveai în sus o imensa oglinda bleu se intindea deasupra capului, o oglinda atat de curata şi clara, incat ai fi putut sa te vezi în ea. Norisorii albi desavarseau opera, iar zambetul de pe fetele noastre reprezenta tributul pe care il puteam aduce naturii pentru toate bucuriile oferite. Fericire.

Cele mai multe stele: tot raul spre bine – pentru ca mi-a fost tare rau din cauza altitudinii (peste 4500 m – foarte sus, foarte repede) a trebuit sa oprim de mai multe ori de cat am fi vrut. Insa, cu aceasta ocazie am descoperit stelele. Nu ne dadusem seama ca serpuim sub cea mai mare concentratie de stele pe care ne-o puteam inchipui vreodata. Minunat.

Cei mai inceti vanzatori: de cate ori ajungi la o casa de marcat procedura se desfasoara în felul urmator: casiera te examineaza putin din cap pana în picioare, apoi ia un produs şi il marcheaza, se mai gandeste putin, mai ia un produs şi tot asa pana la final. În tot timpul asta, stiind ca mereu exista altceva mai bun şi mai important de facut, te uiti neajutorat la ea şi iti vine sa treci tu repede toate produsele prin minunea de aparat care bipaie. Intr-un final, pleci victorios cu captura intr-o plasuta, dorindu-ti sa te tina cat mai mult, pentru a nu mai fi nevoie sa pierzi minute bune din timpul atat de pretios al calatoriei. Mai cu viata!

Cele mai multe speedbump-uri: niciodata nu mi-as fi inchipuit ca pot exista atatea limitatoare de viteza. În mijlocul desertului, unde poate traverseaza un om pe zi strada, ori în orase, ori intre munti… deodata ne auzeam strigand “speeedbump!”, “banana!”, “rosu!” ori toate deodata. Din pacate, unele nu erau deloc marcate sau erau marcate dupa ce le treceai, iar cele mai multe aveau exact aceeasi culoare ca şi soseaua: mult noroc sa le detectezi din timp.

Cele mai multe serpentine: “Dumnezeule mare!!! Se vor termina vreodata?”. Cam asa ma intrebam pe sutele de km distanta de petrecut în masina. Serpentinele largi şi usoare erau floare la ureche, dar multe sunt tip “ac de par”, iar la altitudinile cele mari pe care a trebuit sa la trecem, stomacul meu nu a fost prea fericit. Noroc cu peisajul .

Cei mai multi vanzatori ambulanti: nu numai ca sunt cei mai multi, dar sunt şi cei mai insistenti. Se tin dupa tine toata piata daca e nevoie şi, ajunge o singura privire ca şi cum ai fi interesat, ca sa numai scapi de ei. Obositor.

Cea mai scumpa apa bauta: Machu Picchu – caldura mare – aproximativ 2 l de apa adusi cu noi bauti repede – apa cumparata de acolo 1,5 l – 25 de lei.

Cele mai “incapatoare” masini: nu o data ne-a fost dat sa vedem intr-o masina foarte multe capete, mai multe decat ai fi tentat sa crezi ca e normal. Daca incepeai sa numeri ajungeai la cifre precum: 5-6 adulti şi 3-4 copii, iar în mintea ta se dadea deja comanda de profund disconfort din orice punct ai privi problema. Auch.

Cel mai slab instinct de conservare: mai tineti minte ca va spuneam cum in Galapagos animalele nu se tem de oameni. Ei bine, aici am intalnit oamnei care sunt precum animalele de Galapagos: doar ca ei nu se tem de masini. Trec strada pe oriunde şi oricum, nu schiteaza nici macar un gest ca ar fi deranjati de ditamai jeepul care se apropie, iar daca incerci sa claxonezi, se uita putin peste umar fara a parea sa inteleaga ca te-ai adresat lor. Merg mai departe.

Toate una peste alta, au facut din Peru o experienta de neuitat. Mi-ar fi placut sa putem petrece mai mult timp aici, sa putem explora mai adanc frumusetile pe care le are de oferit. Poate va exista o data viitoare numai cu Peru.

Va imbratisez cu drag pe toti şi ne auzim din Bolivia. Lili.

Sudamericana noastra este definitely un produs extrem de concentrat. Am tras tare sa ajungem cat mai repede la Cusco si basically am reusit; pretul insa este o significanta doza de oboseala pe care ramane de vazut cum o tratam…

So… 3 days ago it was Nazca. Am ajuns destul de tarziu seara dupa un drum de 500Km petrecuti in 12 ore caci ne-am oprit la ChanChan si pe litoralul peruan neorganizat turistic (mai bine asa). Nazca ca localitate e un mic orasel in mijlocul desertului dar care era surprinzator de activ noaptea (poate si pentru ca era sambata). Liniile insa (pe care Panamericana le taie de 2 ori) e mari si impunatoare de la 1800ft dintr-un mic Cessna pe care pilotul il invartea ca un carabus ca sa ne arate “arachnia” “monkey” “whale” “colibri” etc si etc. Atat de mult a invartit pilotul micul Cessna ca io cel putin am fost foarte aproape de-a umple punga din scaun cu stuff. Nu m-am facut de rusine dar a durat destul de mult sa-mi revin. Daria n-a avut nimica (ca e superioara:). Anywas liniile pot fi descrise doar cu poze pe care nu prea le am pregatite sa le pun pe net… Sper ca maine seara.

Dupa zborul cu avionul (asta a fost dimineata, la 10 eram inapoi la hotel) ne-am mai recreat un pic (hotelul avea si piscina si internet, adica de toate pentru toti) si pe la 1:30 am plecat inspre Cusco. Noi stiam din calculele noastre (500Km masurati de noi sau 390Km adunati pe harta Americii de Sud) ca va fi un drum lungutz dar nimic deosebit si ca ar trebui sa ajungem in fo 8 ore. Well ce-a urmat vom avea grija sa fie recordul de condus intr-o zi pentru Sudamericana noastra. Drumul pana la Cusco are totusi 600Km daca tai muntii, era si in constructie (a trebui sa asteptam 1 1/2 ore ca sa trecem mai departe), are bucati unde drumul nu prea exista (in satul Puquio), am prins si o bucata de ceata de 2-3 ore (ceata deasa de disparea botul masinii din cand in cand).

Alte motive, demne de-a intra in detalii, fura cina din satul Puquio, intr-un restaurant 101% original peruan, cu tot cu tatal care invata copii matematica, mama care avea grija de fetita cea mica in timp ce se uita la televizor la Home Alone (ala cu copilu’ blond), baia in fundul curtii langa un caniche alb in lantz si o gasca in cusca. Totul la 4000m si ceva, intr-un satuc cu strazile abia luminate, strazile foarte desfundate (in defense: vor face drum pe acolo) si foarte obositi si ametiti de urcarea foarte rapida de la 500m (Nazca). Am baut ceai de coca din ala din frunze (clar ajuta la lupta cu inaltimea dar efectul nu tine prea mult) si am mancat pastrav (lili and me) care fu bun, pui (daria) si ribs de vaca (go and calin) care fura ciudate si nu neaparat bune. Al doilea motiv al intarzierii fu ca peisajul era absolut bestial; intai am avut parte de niste serpentine pe langa care Transfagarasnul este loc de dat cu caruciorul si apoi, ajunsi la 4000m si ceva, un platou inconjurat de munti si stanci si presarat cu lame, totul pe un superb soare de dupa-amiaza care facea cea mai perfecta lumina pentru poze si admirat stuff. Super impresionant, stai cu gura cascata si apesi pe shutter fara sa te mai gandesti la ce si la cum…

Anyways, la Cusco am ajuns dupa sapte-spre-zece ore, adica la 6 si putin dimineata, morti de oboseala si ametiti de inaltime. Am gasit un hotel ieftin dar relativ prost in care am adormit in secunda in care am pus capul pe perna.

Cusco e oras frumos, sta intre dealuri, cu case frumoase cu niste balcoane din lemn sculptat foarte ochioase si ele, curat si cu foarte foarte multi oameni albi. Turisti. Scump insa, mai scump ca orice alt oras peruan (turistic). Toti folosesc Cusco-ul drept punct de plecare pentru MachuPicchu in care am mers si noi in 3 echipe diferite: Calin a pleca cum am ajuns in oras (singura-i sansa) noi am plecat a doua zi – Go+Lili au plecat cu noaptea in cap sa vada rasaritul, noi am plecat mai tarziu ca sa prindem apusul. Concluzia tutoror fu ca este above impresionant si peste asteptari si inchipuiri de maiestos si frumos. Again, pozele fac mai mult decat cuvintele dar mi-s foarte in urma cu ele si am foarte multe de trecut prin…

Ne-am invartit vreo 1 ora prin satul Incasilor (casa garzilor, piatra de sacrificii, terasele de cultivat, etc, etc) si apoi ne-am grabit sa prindem urcusul pe Wayna Picchu (muntele din fata orasului pe care incasii au mai construit un templu si pana in varful caruia urcatul este limitat la 200 persoane/zi si MAX 1:00pm plecare). Am intrat pe trase cu 10 minute inainte de inchidere si ce-a urmat au fost 45 de minute de epuizare fizica extrema – tot drumul este trepte, una mai inalta ca alta si tot drumul este in vazul soarelui si ca urmare foarte cald. Am transpirat ca niste halterofili in culmea olimpiadei dar ajunsi sus am ne-am prins c-a meritat: best view ever – MachuPicchu vegheat de cei mai frumosi munti din lume. Am poze sa ma justific dar, precum si inainte, va mai dura un pic cu developatul…

Acuma suntem in Puno, pe malul lu’ Titicaca. Drumul de la Cusco a suferit de aceasi problemna ca si celalte drumuri peruane: peisajul este incredibil si e greu sa te abtii sa nu te opresti la fiecare 5 minute sa casti ochii si sa faci poze. Chiar ne-am abatut un pic de la drum astazi pana la un set de 4 lagune intre munti – lacuri de un verde smarald intre munti impunatori; chiar si niste flamingo s-au oprit sa admire lacul, Go le-a facut niste poze eu am stat la pescuit dar n-am prins nimica.

Anyways, in Puno si Titicaca…. lacul nu l-am vazut c-am ajuns pe noapte dar oraselul e oarecum cute, plin de oameni pe strazi si surprinzator de dezvoltat turistic. Stam intr-un hotel super fain (cel mai bun raport pret/performanta so far) si maine mergem sa vedem insulele Uros-ilor (un trib care-si construiesc insulele pe care locuiesc din trestie)… somn usor.