Sau cel puţin aşa scrie pe afişe, în general pe clădirile militare, dar şi bumperstickere şi grafitti-uri, mai peste tot în Argentina, dar mai ales în Tierra del Fuego. Nefiind şi pusă în practică, toată strigarea îmi pare comic de neputincioasă/inutilă, un fel de “Basarabia e pământ românesc”. Mai că îmi vine să fac un sticker cu “The Falklands are British” şi să îl pun pe maşină

Read more.

După Torres del Paine, ne-am continuat traseul nostru sudic către capătul lumii – mai întâi ne-am întors spre Puerto Natales unde am păpat ceva rapid, iar apoi am luat-o spre Punta Arenas – un oraş neaşteptat de mare, pe malul strâmtorii Magellan – unde am petrecut noaptea.

Dimineaţă am reuşit să rezolvam şi problema roţii de rezervă şi am luat-o de-a lungul strâmtorii, pe lângă epave ruginite de vase de mult eşuate, spre Puerto Delgada – unde am rămas fără continent.

Aşa că ne-am udat un pic roţile în apele combinate ale Atlanticului şi Pacificului, după care ne-am urcat pe ferryboat şi am trecut pe Isla Tierra del Fuego pe direcţia Rio Grande -> Ushuaia.

Orice speranţă mai aveam că vom ajunge în Ushuaia în aceeaşi zi s-a spulberat când, ajunşi la trecerea de frontieră Chile – Argentina, am fost întâmpinaţi de o coadă cum n-am mai văzut nicăieri în America de Sud. Apparently, foarte multă lume se întorcea din Argentina, drept care am stat mai mult de două ore în vântul caracteristic zonei, până când au găsit fetele un shortcut, ne-au băgat în faţă şi am reuşit să trecem.

Oricum, vămile chileene ne-au cam tras-o cu fiecare ocazie – la prima intrare ne-au pus să dăm jos toate bagajele, la a doua au fost în grevă nuştiucâte ore şi la asta ne-au ţinut în vânt că nu s-au gândit să facă două cozi, una pentru cei ce ies şi una pentru cei ce intră.

Reintraţi în Argentina (şi pe asfalt) am ajuns rapid la Rio Grande, am păpat bine şi am dormit cu variate grade de succes. Astăzi (după ce terminăm de postat pe blog ) mergem in Ushuaia, care, vorba unui clasic în viaţă, it’s the end of the world as we know it.

Dacă ni s-a părut mare taxa de intrare la Perito Moreno, băieţii de la Torres del Paine au venit cu o superofertă: 15.000 de pesos de-ai lor, respectiv 30$. Drept e că merită, însă doar în cazul în care eşti deştept şi te duci să stai două-trei zile cu cortul (că la hotelurile de acolo nu se pune problema), în aşa fel încât să apuci să vezi mai multe. Noi n-am fost.

Parcul este absolut gigantic, întinzându-se pe mai mult de 2400 km² – cam jumătate din judeţul Braşov – şi are ca piece de resistance un super masiv muntos decorat cu celebrele Torres del Paine şi Cuernos del Paine, formaţiuni de stâncă create prin erupţia magmei care a împins în sus roca sedimentară sub care se găsea.

De Torres şi Cuernos ştiam şi noi înainte să ajungem, însă parcul oferă mult mai mult – lacuri, râuri, cascade, gheţari şi o grămadă de cărări pe care se pot face hike-uri de la 1-2 ore la 4-5 zile. Noi n-am ştiut toate ăstea, plus că nici vremea n-a ţinut cu noi, aşa că am făcut doar un daytour – spectaculos, totuşi.

Am luat-o întâi spre Cascada Paine, pe drum trecând pe lângă zeci de lame plictisite, şi apoi spre Laguna Azul – un lac de munte cu floricele şi vulturi primprejur. De acolo ne-am întors spre lacul Nordskjol şi Cuernos del Paine şi ne-am oprit la Salto Grande, o cascadă furioasă, de unde am luat-o pe o cărare de vreo 3 kilometri până aproape de poalele masivului and back.

Cred că dacă nu ploua şi nu erau norii lipiţi de munte, ar fi fost şi mai fain, cu toate ăstea, Torres del Paine este clar în topul locurilor în care am fost în excursia asta.

De la Esquel, în drumul nostru spre sud am dat piept cu pampa patagoneză – închipuiţi-vă o câmpie nesfârşită, acoperită de tufişuri, populată doar de lame şi nandu, presărată cu lacuri imposibil de albastru/turqoise şi unde vântul bate întotdeauna de la vest spre est. Încontinuu. Serios. Nu înţeleg cum de localnicii nu o iau razna. Eu aş lua-o.

Am făcut primii 800 de kilometri în două etape, întâi până la orăşelul Perito Moreno (care nu are nicio legătură cu gheţarul omonim), aproape de lacul Buenos Aires (care nu are nicio legătură cu orașul omonim), unde hotelurile erau ori semi-urâte şi scumpe, ori foarte urâte şi scumpe (nu reuşesc să înţeleg cum se întâmplă chestia asta in the middle of f*cking nowhere), şi apoi până la El Calafate, la 80 de km de parcul naţional Los Glaciares şi, prin urmare, hub-ul turistic al zonei – plin-ochi de hoteluri, restaurante şi magazine, unde am văzut ce n-am mai văzut de 20 de ani: coadă la benzină.

Cea mai mare parte din drumul prin Patagonia e neasfaltat, atât în Argentina cât şi în Chile (deşi în Argentina se face un drum nou şi frumos, dar nu te lasă pe el, ci trebuie sa te zdruncini pe criblură salivând la asfaltul inaccesibil care curge paralel cu tine) drept care, pe drumul spre El Calafate am făcut o pană (prima în 10.000 km, not bad). Deşi n-am avut mari probleme în a schimba roata, cauciucul fu distrus complet şi, pe moment cel puţin, am rămas doar cu o jantă de rezervă, căci nu avea nimeni cauciuc de mărimea potrivită, nici nou, nici uzat. Drept e că s-a oferit un nene că ne comandă şi ne aduce unul de pe o zi pe alta, dar la 500$ bucata, am hotărât că mai explorăm şi alte opţiuni. Până la urmă am găsit şi am luat unul potrivit în Punta Arenas, dar am stat un pic cu fundul strâns până acolo

Tot pe drum, la o benzinărie ne-am întâlnit cu o familie de franco-bolivieni (el, francez, lucra ca profesor în La Paz şi a fost foarte încântat să aibă cu cine să vorbească în franceză, ea şi copiii mai latino-americani) într-un Nissan Patrol şi, mai târziu, când schimbam roata, cu nişte brazilieni într-un Land Rover. Şi cu unii, şi cu alţii ne-am tot reîntâlnit în zilele următoare, ba prin El Calafate, ba la Perito Moreno, ba la graniţa cu Argentina, şi am schimbat impresii şi know-how. Cu franco-bolivienii ne-am şi unit forţele în căutarea unui hotel în El Calafate şi am reuşit să obţinem un discount pentru patru camere.

După ce am văzut Perito Moreno (un parc natural/gheţar care merită un post separat), am mai rămas o noapte in El Calafate, cu planul de a trece înapoi în Chile şi de a ajunge la Torres del Paine. Însă, cu plecatul nostru târziu, cu drumurile neasfaltate, cu vama (culmea, aia chileană, nu argentiniană) care a fost închisă în grevă între orele 11 şi 15, am reintrat în Chile la o oră mult prea târzie pentru a mai avea rost să mergem la Torres del Paine şi am decis să ne retragem în Puerto Natales (60 de km în direcţia opusă) şi să reîncercăm a doua zi. Noroc că am prevăzut destule zile în traseu

Aşa cum El Calafate este punctul de jump-off pentru tot ce ţine de Los Glaciares, Puerto Natales, fără a avea vreo atracţie proprie, are norocul de a fi cel mai apropiat oraş de Torres del Paine. Ceea ce înseamnă, desigur, că hotelurile sunt atât de scumpe de te apucă disperarea – cu greu am găsit unul OK care să se încadreze în apropie de bugetul nostru.

Pe măsură ce ne adâncim în pampă, ziua se lungeşte comic de mult – la 10:30 seara zici că e 6 după-amiaza, iar la 1-2 noaptea încă licăreşte ceva la orizont. Ceea ce, cred, ne dă şi peste cap ritmul circadian, de am ajuns ca la 10-11 noaptea să avem impresia că e 7-8. Sau ne-a înnebunit vântul.

And last but not least – friptura de vacă patagoneză este cel puţin la fel de bună precum o visam