Dacă ni s-a părut mare taxa de intrare la Perito Moreno, băieţii de la Torres del Paine au venit cu o superofertă: 15.000 de pesos de-ai lor, respectiv 30$. Drept e că merită, însă doar în cazul în care eşti deştept şi te duci să stai două-trei zile cu cortul (că la hotelurile de acolo nu se pune problema), în aşa fel încât să apuci să vezi mai multe. Noi n-am fost.

Parcul este absolut gigantic, întinzându-se pe mai mult de 2400 km² – cam jumătate din judeţul Braşov – şi are ca piece de resistance un super masiv muntos decorat cu celebrele Torres del Paine şi Cuernos del Paine, formaţiuni de stâncă create prin erupţia magmei care a împins în sus roca sedimentară sub care se găsea.

De Torres şi Cuernos ştiam şi noi înainte să ajungem, însă parcul oferă mult mai mult – lacuri, râuri, cascade, gheţari şi o grămadă de cărări pe care se pot face hike-uri de la 1-2 ore la 4-5 zile. Noi n-am ştiut toate ăstea, plus că nici vremea n-a ţinut cu noi, aşa că am făcut doar un daytour – spectaculos, totuşi.

Am luat-o întâi spre Cascada Paine, pe drum trecând pe lângă zeci de lame plictisite, şi apoi spre Laguna Azul – un lac de munte cu floricele şi vulturi primprejur. De acolo ne-am întors spre lacul Nordskjol şi Cuernos del Paine şi ne-am oprit la Salto Grande, o cascadă furioasă, de unde am luat-o pe o cărare de vreo 3 kilometri până aproape de poalele masivului and back.

Cred că dacă nu ploua şi nu erau norii lipiţi de munte, ar fi fost şi mai fain, cu toate ăstea, Torres del Paine este clar în topul locurilor în care am fost în excursia asta.

De la Esquel, în drumul nostru spre sud am dat piept cu pampa patagoneză – închipuiţi-vă o câmpie nesfârşită, acoperită de tufişuri, populată doar de lame şi nandu, presărată cu lacuri imposibil de albastru/turqoise şi unde vântul bate întotdeauna de la vest spre est. Încontinuu. Serios. Nu înţeleg cum de localnicii nu o iau razna. Eu aş lua-o.

Am făcut primii 800 de kilometri în două etape, întâi până la orăşelul Perito Moreno (care nu are nicio legătură cu gheţarul omonim), aproape de lacul Buenos Aires (care nu are nicio legătură cu orașul omonim), unde hotelurile erau ori semi-urâte şi scumpe, ori foarte urâte şi scumpe (nu reuşesc să înţeleg cum se întâmplă chestia asta in the middle of f*cking nowhere), şi apoi până la El Calafate, la 80 de km de parcul naţional Los Glaciares şi, prin urmare, hub-ul turistic al zonei – plin-ochi de hoteluri, restaurante şi magazine, unde am văzut ce n-am mai văzut de 20 de ani: coadă la benzină.

Cea mai mare parte din drumul prin Patagonia e neasfaltat, atât în Argentina cât şi în Chile (deşi în Argentina se face un drum nou şi frumos, dar nu te lasă pe el, ci trebuie sa te zdruncini pe criblură salivând la asfaltul inaccesibil care curge paralel cu tine) drept care, pe drumul spre El Calafate am făcut o pană (prima în 10.000 km, not bad). Deşi n-am avut mari probleme în a schimba roata, cauciucul fu distrus complet şi, pe moment cel puţin, am rămas doar cu o jantă de rezervă, căci nu avea nimeni cauciuc de mărimea potrivită, nici nou, nici uzat. Drept e că s-a oferit un nene că ne comandă şi ne aduce unul de pe o zi pe alta, dar la 500$ bucata, am hotărât că mai explorăm şi alte opţiuni. Până la urmă am găsit şi am luat unul potrivit în Punta Arenas, dar am stat un pic cu fundul strâns până acolo

Tot pe drum, la o benzinărie ne-am întâlnit cu o familie de franco-bolivieni (el, francez, lucra ca profesor în La Paz şi a fost foarte încântat să aibă cu cine să vorbească în franceză, ea şi copiii mai latino-americani) într-un Nissan Patrol şi, mai târziu, când schimbam roata, cu nişte brazilieni într-un Land Rover. Şi cu unii, şi cu alţii ne-am tot reîntâlnit în zilele următoare, ba prin El Calafate, ba la Perito Moreno, ba la graniţa cu Argentina, şi am schimbat impresii şi know-how. Cu franco-bolivienii ne-am şi unit forţele în căutarea unui hotel în El Calafate şi am reuşit să obţinem un discount pentru patru camere.

După ce am văzut Perito Moreno (un parc natural/gheţar care merită un post separat), am mai rămas o noapte in El Calafate, cu planul de a trece înapoi în Chile şi de a ajunge la Torres del Paine. Însă, cu plecatul nostru târziu, cu drumurile neasfaltate, cu vama (culmea, aia chileană, nu argentiniană) care a fost închisă în grevă între orele 11 şi 15, am reintrat în Chile la o oră mult prea târzie pentru a mai avea rost să mergem la Torres del Paine şi am decis să ne retragem în Puerto Natales (60 de km în direcţia opusă) şi să reîncercăm a doua zi. Noroc că am prevăzut destule zile în traseu

Aşa cum El Calafate este punctul de jump-off pentru tot ce ţine de Los Glaciares, Puerto Natales, fără a avea vreo atracţie proprie, are norocul de a fi cel mai apropiat oraş de Torres del Paine. Ceea ce înseamnă, desigur, că hotelurile sunt atât de scumpe de te apucă disperarea – cu greu am găsit unul OK care să se încadreze în apropie de bugetul nostru.

Pe măsură ce ne adâncim în pampă, ziua se lungeşte comic de mult – la 10:30 seara zici că e 6 după-amiaza, iar la 1-2 noaptea încă licăreşte ceva la orizont. Ceea ce, cred, ne dă şi peste cap ritmul circadian, de am ajuns ca la 10-11 noaptea să avem impresia că e 7-8. Sau ne-a înnebunit vântul.

And last but not least – friptura de vacă patagoneză este cel puţin la fel de bună precum o visam

Prefaţă: din nefericire, acum vreo două-trei zile, serverul pe care era hostat blogul a fost spart/hackuit/virusat, naiba ştie exact ce, şi, după ce a repornit, multe din pagini aveau ataşat un script care încerca să deschidă un site dubios. Ne pare rău, ne-am mutat pe alt server şi sperăm să nu mai fim nici offline, nici dăunători computadoarelor voastre!

And now back to our regular scheduled programming.

De la Villarrica, puţin mai refreshuiţi, am luat-o către Puerto Montt unde speram să găsim un ferry care să ne ducă în zona de sud, la Chaiten sau Chacabuco, ca să putem să ne continuăm drumul pe Carreterra Austral. Asta a însemnat să facem vreo 100 de km pe drumuri regionale înainte să ieşim înapoi în autostradă, motiv pentru care n-am putut să nu ne oprim pe la lacurile şi râurile care împânzesc toată zona – descriptiv numită Región de Los Lagos.

Am ajuns la Puerto Montt pe seară şi, după ce am rezolvat cu hotelul şi ne-am făcut damblaua cu un sushi – eram totuşi în capitala seafood-ului – ne-am apucat să ne interesăm de ferry-uri. Din păcate, sunt puţine (doar două companii au), rare (unul marţi, altul sâmbătă), încete (24-48 de ore) şi al naibii de scumpe – cam dublu faţă de a parcurge aceeaşi distanţă cu maşina. Aşa că, puţin ofticaţi, am renunţat la idee şi, am hotărât ca a doua zi să o luăm pe jos spre Argentina.

Câteva zile mai târziu, nişte brazilieni cu care ne-am tot intersectat prin Patagonia, ne-au convins că nici nu prea merita varianta cu Careterra Austral, drumul fiind mult prea prost, iar zona nu atât de frumoasă cât să merite sa ne zguduim creierii. Dar să nu anticipăm.

Puerto Montt, în afară de a fi un hub pentru diverse destinaţii din jur – insula Chiloe, regiunea lacurilor, Careterra Austral – datorită poziţiei propice pentru vasele de croazieră, nu prea are nimic de oferit din punct de vedere turistic, e doar un orăşel cam murdar şi mult, mult prea scump.

Ca să nimerim cea mai apropiată trecere de frontieră, a trebuit să ne întoarcem vreo sută de km, aşa că am trecut iar printre lacuri şi lagune şi, chiar înainte de graniţă, printr-un parc naţional (Puyehue) cu munţi înzăpeziţi, păduri şi cascade, atât de fain încât nu prea ne venea să mai plecăm din Chile.

Până la urmă ne-am luat inima în dinţi şi ştampilele în paşaport şi am intrat în Argentina, unde ne-a întâmpinat un peisaj cel puţin la fel de fain şi un drum mărginit de flori şi lacuri (do you notice a pattern emerging here?). Am oprit să mâncăm nişte vacă friptă în Villa la Angostura, apparently staţiunea montană preferată a argentinienilor cu stare, foarte frumos aranjată şi corespunzător de scumpă, după care am mers spre San Carlos de Bariloche şi în fine ne-am oprit să dormim la Esquel – altă staţiune de data asta dedicată schiului şi snowboardului. Din păcate, n-am văzut nimic din ea, căci am ajuns pe la 1 noaptea, am orbecăit după un hotel până la 2 şi dimineaţă am plecat în trombă.

PS: Mai multe poze în câteva ore! Gata.

Greetings from the Lake District. I think Chile is the muchissima guapita pais pe care am vazut-o. Meaning it has a bit of everything, desert, ocean, lakes, volcanoes and its uber civilised on top of it all. Today we visited Huacapucali National Park (spelling is wrong) and the best description is a lucky mutt between Bran, Kalalau trail, dreamlike scenery and sheep.

Imagine having mountain lakes, bamboo and acadacia (huge trees) forestes, waterfalls, and a huge ass volcano in ure backyard. U can’t cos none of us mortals have that, but they exist- and lots of rich chilenos seem to enjoy that everyday. The flipside is that there’s a volcano evacuation route for when Villaricco gets pissy. I wonder why Chile doesn’t annex Bolivia…

Back to Chile…my sense is that they have distanced themselves from the S.America, i mean they dont have artisan marketsat every corner, and when they do, u really pay for the lil artisan crap, also none of the S. American traditional foods suck as corn and platains. All the other countries were full of corn on the cob, roasterd, fried boiled and dried corn and green bananas, here, nothing! The rift is more proeminent, they have sweet popcorn at the movies!!! And the girl there was horriefied that i had the poor taste of thinking salty corn. Bah! And we don’t look like tourists anymore, save for when we carry the cameras. And everyone here is so milky white and clean and perfumy…I wish I had more nice clothes..or at least clean. Im joking, we have clean undies for the next 3 days. Not even Serban stands out anymore, the last blanchito is dark as a monkey and with his sombrero nobody takes him for a whitey anymore. With me…i lost my tourista visage back in Quito..

So back to the lake district….visit it. Its like one of the 50 things to do before u die and rot. tru words. Adios fromVillaricco, gtg load stuff in the car. A new day on the road awaits! Arriba, arriba!
D.

p.s Hanta virus warning in the lake district. No joke.

Am plecat din Concepcion cu gândul de a ajunge în Valdivia sau Puerto Montt, însă, pe drum, ne-a picat fisa că, ieşind de pe autostradă şi făcând un mic ocol, putem vedea câte ceva din celebrul Chilean Lake District, atât de lăudat de toată lumea.

Aşa că, după Temuco am făcut un easy left din autostradă (btw, au chileenii ăştia o autostradă, mamă-mamă) şi am intrat pe drumul de Villarrica şi, totodată, în nori şi ploaie – de care n-am scăpat până seara târziu.

Villarrica este un orăşel de 10 străzi pe 10, pe malul lacului cu acelaşi nume, în care fiecare a doua casă are camere de închiriat (cabañas) pentru turişti şi fiecare a treia casă e hotel sau restaurant. Pe cale de consecinţă, n-a fost foarte greu să ne găsim unde să stăm, principala problemă fiind cu preţurile.

După ce ne-am instalat – într-un hotel foarte cute cu view spre lac – am ieşit să păpăm şi să ne plimbăm un pic, ocazie cu care am constatat că, pe vreo 10-15 kilometri de-a lungul lacului (probabil mai mult, dar atât am văzut noi), este plin ochi de vile şi hoteluri, fiind aproape imposibil să cobori din şosea la lac. Într-un final, a ochit Doomz o cărăruie (per pedes only) şi am reuşit să vedem şi noi lacul de aproape – mă rog, cât se vedea printre nori şi ceaţă.

Ne-am întors în oraş cu planul de a bea un pahar în memoria lui 2009 însă toate stabilimentele din centru erau închise şi se reapucase să plouă, mărunt, dar insistent, aşa că am decampat în cele din urmă la restaurantul de lângă hotelul nostru unde, în sunet de trompete şi companie de vârsta a treia, am executat, în medie, câte un cocktail, după care am fugit pe balconul din camera Dumjilor să vedem focurile de artificii de la miezul nopţii.

Între timp, ploaia se oprise şi faleza se umpluse ochi de populaţie care făcea o atmosferă foarte faină, iar artificiile au fost neaşteptat de mişto. Unul dintre hotelieri, probabil văzându-ne că ciocneam cu Cola Zero, a venit şi ne-a adus o sticlă de şampanie – de căpşuni, of course – şi patru cupe, după care ne-a pupat viguros pe toţi urându-ne ”feliz año” şi alte alea.

După ce am rezolvat şampania şi focurile de artificii, Daria a decis că rămâne să se culce, însa noi doi şi Doomz am plecat să căutăm fiesta – cu variate grade de succes, după cum voi explica.

Mai întâi, ne-am dus la locul de unde se trăgea cu artificii, auzind noi ceva muzică. Într-adevăr, era un concert de ceva salsa-manele care s-a terminat în exact secunda în care am ajuns noi acolo. Înapoi în centru, am găsit, cred, căminul cultural, tot cu formaţie, însă – believe it or not – era coadă la intrare. Aşa că ne-am apucat să căutăm discoteca Conga cu care văzusem noi nişte afişe prin oraş.

După vreo jumătate de oră de plimbat am şi găsit-o şi, fără să ştim asta, eram pe cale să avem cea mai psihedelică experienţă a vieţii noastre. Când am ajuns, discoteca – mă rog, aşa îi ziceau ei, eu aş fi folosit expresia ”bufetul Dorobanţi cu glob cu oglinzi” – era închisă, goală şi tăcută. La întrebările lui Doomz, ni s-a dezvăluit că petrecerea începe în 10 minute şi putem să intrăm pe altă uşă.

Am intrat, făcându-ne că nu o vedem pe tanti care tăia bilete. Eram noi, un cuplu de tractorişti la vârsta a doua şi o familie cu copii. Linişte. Lumini. Mirrorball. După vreo 10 minute, din partea casei, am primit un fel de pischweisser – probabil şampanie cu compot şi apoi măşti şi fluiere. După încă vreo 10 minute, am reuşit să aflăm că aveau o problemă tehnică – ceva cu DJ-ul şi cablurile – dar că s-a purces la remedierea ei.

În fine, după alte 10 – 20 de minute, s-a pornit muzica – of course, tot salso-manele – drept care ne-am ridicat şi am plecat, făcându-ne că nu o vedem pe tanti care tăia bilete şi se uita cu jind după noi.

Şi cam atât. Nu ştiu cât de funny o să vă pară, noi însă ne-am cam dixtrat. Poze mai multe are Doomz, o să le pună la un moment dat.

Feliz año!