In Uyuni fu fain. Ne-am trezit mai tarziu caci noaptea precedenta am condus-o aproape toata, am mancat si o pizza fantastica cu suc de mere proaspat culese din livada de peste drum (asa credea Daria…), am stat 2 ore la coada sa se deschida banca sa scoatem bani, etc, etc. Pe la 2:30pm eram gata sa plecam sa strabatem salar-ul. Chiar am coborat pana la marginea desertului, am condus vreo 15 minute printre tufisuri ca sa realizam asa, brusc si subit stupizenia noastra: habar n-aveam unde mergem. Aveam o harta artizanala (adica una din aia desenata de o tanti care n-a pus piciorul pe acceleratie, sau frana, in viata ei… o harta din aia de-o dai la turisti s-o puna pe perete) un GPS care nu avea content pentru zona noastra si atat. Asa ca ne-am intors in oraselul Uyuni (ne-am ratacit odata pe drum) la un loc cu internet (5 minute sa incarce google.bo) ca sa copiem niste coordonate sa ne descurcam prin desert. La 4:30pm eram cu adevarat gata si pregatiti dar decizia de-a pleca abia ziua urmatoare o luasem deja. Clipul de mai jos e filmat in jurul orei 6pm si reprezinta primul contact adevarat cu Salar de Uyuni.

Imediat ce-am plecat din San Pedro de Quemez in drum spre lagunele mult visate. Nu ne-a reusit:)

Nu mai tin minte exact dar aproximativ 3 ore ne-a luat sa strabatem vreo 70Km fantastici pana in parcarea asta propice supelor din plic:

Cu burta plina a urmat o discutie plina de intelepciune care ne-a scos din Bolivia fara lagune si fara flamingi:

Drumul de dupa discutia de mai sus. Altiplanou-ul bolivian e strabatut la sud de Salar de Uyuni de carari (ultimul semn de circulatie e 500Km mai sus) pe care te deplasezi dupa busola, harti nu exista decat artizanal (tanti aia fara acceleratie sau frane de mai sus):

2 saptamani dupa video-urile de dinainte, la intoarcerea din Ushuaia: granita Chile-Argentina din Tierra del Fuego. Am stat 5 ore la coada sa ne lase inapoi in Chile.

More to come.

PS: Go+Lili, according unui mesaj primit acum 2 ore, sunt bine in avionul spre Amsterdam.
PS2: da, m-am tuns. Primul esec al intregii Sudamericane:)

The furious pentru ca fara prea mult timp la dispozitie sarim din loc in loc si nu ne putem opri sa enjoy the things the way they are supposed to be enjoyed. Lucrul asta este foarte frustrant caci peisajele sunt in-cre-di-bil de frumoase: Lake District, parcurile nationale care sunt rasfirate ca margelele pe sfoara in Chile, lagunele, raurile colorate ca’n povesti, “oazele” patagonice (adica depresiuni intre dealuri unde nu bate vantul si unde vegetatia si animalele sunt in explozie), coasta stramtorii magelanice, fiordurile din Chile, etc, etc, etc… Avem un frumos sumar la dispozitie cu incredibilele locuri prin care am trecut. Cuprinsul… in anii ce urmeaza.

The fast and the furious pentru ca de la Punta Arenas incepand la moda aici sunt masinile mici cu becuri mov pe dedesubt si cu gaura in teava de esapament care gonesc ca tzantarii, mai ales noaptea. Ciudat… e ca in filmul ala prost.

Suntem in Rio Grande acuma la doar 200Km de Destinatie. Am fi ajuns in Ushuaia de aseara daca granita Chile-Argentina n-ar fi insemnat o coada de persoane cum n-am vazut din vremurile CAP-iste. 3 ore de stat in soare si-n vant pentru stampila de iesit din tara. Ni s-a zis ca situatiunea a fost exceptionala si speram sa fie asa caci mai trecem odata granita pe acolo.

Rio Grande pare mai mare decat ne asteptam si surprinzator de ne-turistic dar cochet, curat si cu Atlanticul in stanga. Pentru Ushuaia in care speram sa ajungem putin dupa pranz Goanga a ochit un bar potrivit pentru diseara sa sarbatorim. Maine o luam inapoi. Sucky dar eu am planuri mari de viitor:)

Poze n-am on hand de prezentat lumii acuma. Am cateva (zeci?) de mii de trecut prin, aranjat si uploaduit dar imi va lua un pic timp. Dupa o zi intreaga de condus (plus o masa copioasa pe la 11 noaptea) oboseala isi spune cuvantul foarte loud la mine si singura-mi optiune este somnul de frumusete mentala. Scuze, scuze…

10:30 aici, afara e soare si frig (fo 10 grade C), se aud clopote si pasarele si Daria a facut bagajele. Pe curand…

Dar inainte de asta (of course ati aflat de la scrisul lu’ Daria) acu’ 5 zile am plecat din La Paz (Go l-a descris prea bine si despre care adaug de la mine ca este so far cel mai tare oras prin care am trecut) spre Potosi, orasul cu argintul spaniol si muntele Cerro Rico cel atat de penetrat de secole. Noi am fi vrut sa ajunge la Sucre (oras despre care toata lumea ce scrie pe internet zice ca e cel mai frumos oras Bolivian si posiabil sud-american) si abia apoi la Potosi dar prea multa lume ne-a zis ca e drum de 1 zi incat concluzia ne-a fost usoara (am invatat ceva din drumul spre Cusco). Drum usor pana la Potosi, cel putin prima jumatate de drum soseaua fu decenta->buna si dreapta pentru zeci de kilomnetri (medie orara de 114km/h) dar spre Potosi lucrurile s-au complicat frumos cu un drum printre munti extraordinar.

Potosiul fu neinteresant ca oras (oras miner…) iar dormitul l-am petrecut intr-un hostel (dumitrestii only) pentru 12$/noapte. Nici nu merita mai mult dar somnul ne fu decent. Nextest day (care fu duminica) am resuit sa gasesc un “tour” in mine care sa plece cand vrem noi. Not expensive la 9$/persoana dar a necesitat sa mergem cu masina noastra – no problem, just a little off roading action. Excursia in mine ne fu interesanta dar diferita de ce credeam io ca va fi. Adica a fost foarte non-turistica: a trebuit sa coboram cu piciorusele noastre pe scari in mina, am avut o ghida careia ii s-a cam rupt de noi, am intalnit 2 mineri (again, era duminica) care la ora 12 isi terminasera ziua de lucru (de 12 ore!) si mergeau acasa – aveau ochii celor mai obositi oameni care i-am intalnit vreodata. Concluzia mea asupra turului fu ca Cerro Rico inca mai are argint si ca a fi miner este una dintre putinele lucruri care eu nu le-as putea face ever.

Ca sa leg povestea cu prima propozitie a postului, am ajuns in Uyuni pe la 10 seara pe o ploaie torentiala. Am intrebat daca e normal, ni s-a zis ca nu. Cica n-a mai plouat de anul trecut (si acuma suntem in decembrie) astfel ca suntem chiar “norocosi” sa prindem ploaie in desert. A plouat si a doua zi, seara cand am dormit intr-un hotel de sare. Foarte fain si cu destul de mult gust decorat si aranjat dar si scumputz (cel mai scump so far la 99$/noapte dar Chile vine tare din urma). Am admirat ploaia linistiti prin geamurile hotelului fara sa stim ca ne va afecta urmatoarele 2 zile…

No, dupa 3 ore de vizitat ceva insulitze pline de cactusi si plimbat aiurea prin desert (e ca pe o autostrada cu 1000 de benzi) a venit timpul sa iesim la mal. Nu mai tin minte numele satului pe la care se iese din salar (aveam coordonatele in GPS) dar cand mai erau 7-8Km pana la mal lucrurile au degenerat brusc si masina s-a infundat in namolul de supt stratul prea subtire de sare. Namol din ala de consistenta gumei de mestecat care a acoperit ridge-urile rotilor perfect. Am incercat s-o scoatem noi de 3 ori cu toate 4×4-urile si diferentialele blocate si computerele deblocate si bagajele scoase din masina dar mumu – nu ne-am urnit nici macar 1cm, doar ne-am infundat si mai mult in namol care a devenit negru si urat mirositoriu. Am decis sa ne impartim in 2 grupe: Daria si Go pleaca in satul de la orizont sa caute ajutoare, Lili si cu mine ramanem sa sapam mama si cu tata santului in fata fiecarei roti. Despre epopeea Team #1 vor povesti Daria si Go, noi am sapat pana ne-am rupt degetele (prima data in viata cand mi-a curs sange de supt unghii) si genunchii. Totul in soarele placut arzator al desertului de la aproape 4000m inaltime… Eu zic c-am facut niste santuri chiar faine noi dar pana sa le incercam a revenit Team #1 cu expensivele ajutoare locale, 3 pusti cu 2 pari si o lopata. Ne-am chinuit cu totii de 3 ori (intre timp localii au adus si caramizi de sare) dar s-a facut aproape 8 seara am pornit lanternele si tot in exact aceeasi pozitie eram. Pentru ca lucrurile sa fie si mai palpitante, la orizont fulgera serios, fulgere care se apropiau incet incet de noi. O furtuna in mijocul desertului cu masina inglodata si santuri in jurul rotilor ar fi putut insemna un delay sora cu scosul masinii din Guayaquil. Ca prin noroc, cu tot vantul care batea fenomental de tare, ploaia ne-a ocolit si candva in jur de ora 9, cand localnicii au reusit sa infunde caramizi de sare sub fiecare roata, pe la 6000 rotatii pe minut masina a zvacnit afara. Aproape c-am spart oglinda cu urlete de bucurie incercand sa match-uiesc urletele celor de afara care au impins la masina. Bun moment. Am dus masina pana la o distanta safe spre mijlocul desertului unde sarea e mai groasa si apoi a urmat 1 ora de carat bagajele inapoi la masina. Overall o experienta pe care sper sa n-o mai repet ever (fu ca in filme, retro privind) si o groaza de bani aruncati (cu rezultate ce-i drept) in saratura. Fiecare sofer cu cate o amenda la activ…:)
Seara nu ni s-a terminat insa aritmetic la ora 10 caci eram totusi in mijlocul desertului si satucul la care voiam sa ajungem (San Pedro de Quolon parca) unde era un hotel despre care stiam noi era cale de 100Km de condus prin desert. In stilul nostru clasic, decizia tacita a fost sa mergem la hotelul cu pricina. Well… condusul prin zona desertica la miezul noptii e ceva ce nu se practica pe aici caci n-am mai vazut pe nimeni pe drum toata noaptea si ni s-a cam si sugerat sa n-o facem. Motivul e simplu: daca nu te stii cu zona este cel mai usor lucru sa te pierzi. Aveti in vedere urmatoarele: nu exista drumuri in desert, doar urme ale masinilor care bat acelasi traseu. Urmele astea apar-dispar, se intersecteaza si bifurca almost randomly si nu neaparat cu sens (adice nu se potrivesc cu harta sau GPS-ul). Prin desert nu poti merge point-to-point; e deluri, munti, bolovani, etc. Noi aveam doar o harta mai mult artizanala la dispozitie si coordonatele GPS ale satucului. Ca prin minune (Goanga e bun navigator si io bun pilot prin nisip si piatra) am nimerit si satucul si hotelul (care era pe un deal de langa sat dar nu avea nici o luminita aprinsa… pur si simplu l-am nimerit). Din pacate insa, toata stradania ne-a fost doar pe jumatate de ajutor (am salvat kilometrii) caci hotelul era cat se poate de inchis si nelocuit. Asa c-am ales singura optiune viabila – camping in curtea hotelului.

Fu bine eventually la 9 dimineata cand ne-am aprovizionat cu merinde si apa (am avut in total 1l de apa la dispozitie pentru 24 de ore) si am purces la drum…Dumul ne fu scurt si intelept, zic eu cu amaraciune. Intenionam sa coboram tot restul de Bolivia, printre vestitele-i fantastice lagune din varful altiplano-ului si apoi sa intram in Chile langa San Pedro de Atacama. Am plecat oarecum in timp si inarmati cu toate necesare dar drumul ne fu potrivnic: intai desert si apoi munti. Desertul am invatat sa-l manevrez (viteza constanta si continuu corectat directia – arati ca-n filmele cu prosti miscand din volan stanga-dreapta non stop) dar muntele si pietrele si bolovanii n-ai ce-i face. Viteza medie printre bolovani)e 15-20Km/h, mai multi futi masina. Well, 15-20Km/h insemna sa ajungem la granita pe la 6 seara (fara pauza de masa si pauze de poze) adica putin prea tarziu caci vama se inchide, de ambele parti, in jur de ora 6. Ca urmare, la 1/3 din drum in timpul mesei de dupa-amiaza am concluzionat sa o luam spre cealalta granita cu Chile-ul si sa skip-uim lagunele, o decizie pe care eu am suportat-o dar care a fost foarte grea de luat de mine caci mie lagunele astea blestemate insemnau Highlight-ul excursiei.

Alt talent al La Paz-ului este traficul care este fenomental. Un fel de Cairo combinat cu Shanghai la puterea a 2-a: plin de dubite care functioneaza exclusiv pe principiul cine e in fata merge inainte. Apoi mai sunt si oamenii de pe strazi care se arunca japanese style in fata masinilor de parca ar fi din gelatina. Femei, copii mici de tot, batrani, invalizi, caini, toti se baga si a merg in fata masinii cu o incredere extraordinara in franele si reflexele noastre noastre (in their defense, totul se desfasoara la 10-20Km/h). Dupa ce ne-am cazat am fost cu Go sa parcam masina: ne-a luat ceva mai mult de 30 de minute sa gasim o parcare si sa bagam masina in ea (n-am condus mai mult de 7-800m). Memorabil.

Alte observatiuni boliviene: tara e clar mai saracuta ca Peru-ul sau Ecuadorul. Drumurile sunt mai proaste dar so far nu sunt chiar rele. Benzina e ieftina (50 centi litrul dar n-am folosit-o so far sa vedem daca tuseste 4Runnerul sau nu). Mancarea ieftinutza.

E fain, imi place. Somn acuma.

So… 3 days ago it was Nazca. Am ajuns destul de tarziu seara dupa un drum de 500Km petrecuti in 12 ore caci ne-am oprit la ChanChan si pe litoralul peruan neorganizat turistic (mai bine asa). Nazca ca localitate e un mic orasel in mijlocul desertului dar care era surprinzator de activ noaptea (poate si pentru ca era sambata). Liniile insa (pe care Panamericana le taie de 2 ori) e mari si impunatoare de la 1800ft dintr-un mic Cessna pe care pilotul il invartea ca un carabus ca sa ne arate “arachnia” “monkey” “whale” “colibri” etc si etc. Atat de mult a invartit pilotul micul Cessna ca io cel putin am fost foarte aproape de-a umple punga din scaun cu stuff. Nu m-am facut de rusine dar a durat destul de mult sa-mi revin. Daria n-a avut nimica (ca e superioara:). Anywas liniile pot fi descrise doar cu poze pe care nu prea le am pregatite sa le pun pe net… Sper ca maine seara.

Dupa zborul cu avionul (asta a fost dimineata, la 10 eram inapoi la hotel) ne-am mai recreat un pic (hotelul avea si piscina si internet, adica de toate pentru toti) si pe la 1:30 am plecat inspre Cusco. Noi stiam din calculele noastre (500Km masurati de noi sau 390Km adunati pe harta Americii de Sud) ca va fi un drum lungutz dar nimic deosebit si ca ar trebui sa ajungem in fo 8 ore. Well ce-a urmat vom avea grija sa fie recordul de condus intr-o zi pentru Sudamericana noastra. Drumul pana la Cusco are totusi 600Km daca tai muntii, era si in constructie (a trebui sa asteptam 1 1/2 ore ca sa trecem mai departe), are bucati unde drumul nu prea exista (in satul Puquio), am prins si o bucata de ceata de 2-3 ore (ceata deasa de disparea botul masinii din cand in cand).

Alte motive, demne de-a intra in detalii, fura cina din satul Puquio, intr-un restaurant 101% original peruan, cu tot cu tatal care invata copii matematica, mama care avea grija de fetita cea mica in timp ce se uita la televizor la Home Alone (ala cu copilu’ blond), baia in fundul curtii langa un caniche alb in lantz si o gasca in cusca. Totul la 4000m si ceva, intr-un satuc cu strazile abia luminate, strazile foarte desfundate (in defense: vor face drum pe acolo) si foarte obositi si ametiti de urcarea foarte rapida de la 500m (Nazca). Am baut ceai de coca din ala din frunze (clar ajuta la lupta cu inaltimea dar efectul nu tine prea mult) si am mancat pastrav (lili and me) care fu bun, pui (daria) si ribs de vaca (go and calin) care fura ciudate si nu neaparat bune. Al doilea motiv al intarzierii fu ca peisajul era absolut bestial; intai am avut parte de niste serpentine pe langa care Transfagarasnul este loc de dat cu caruciorul si apoi, ajunsi la 4000m si ceva, un platou inconjurat de munti si stanci si presarat cu lame, totul pe un superb soare de dupa-amiaza care facea cea mai perfecta lumina pentru poze si admirat stuff. Super impresionant, stai cu gura cascata si apesi pe shutter fara sa te mai gandesti la ce si la cum…

Anyways, la Cusco am ajuns dupa sapte-spre-zece ore, adica la 6 si putin dimineata, morti de oboseala si ametiti de inaltime. Am gasit un hotel ieftin dar relativ prost in care am adormit in secunda in care am pus capul pe perna.

Cusco e oras frumos, sta intre dealuri, cu case frumoase cu niste balcoane din lemn sculptat foarte ochioase si ele, curat si cu foarte foarte multi oameni albi. Turisti. Scump insa, mai scump ca orice alt oras peruan (turistic). Toti folosesc Cusco-ul drept punct de plecare pentru MachuPicchu in care am mers si noi in 3 echipe diferite: Calin a pleca cum am ajuns in oras (singura-i sansa) noi am plecat a doua zi – Go+Lili au plecat cu noaptea in cap sa vada rasaritul, noi am plecat mai tarziu ca sa prindem apusul. Concluzia tutoror fu ca este above impresionant si peste asteptari si inchipuiri de maiestos si frumos. Again, pozele fac mai mult decat cuvintele dar mi-s foarte in urma cu ele si am foarte multe de trecut prin…

Ne-am invartit vreo 1 ora prin satul Incasilor (casa garzilor, piatra de sacrificii, terasele de cultivat, etc, etc) si apoi ne-am grabit sa prindem urcusul pe Wayna Picchu (muntele din fata orasului pe care incasii au mai construit un templu si pana in varful caruia urcatul este limitat la 200 persoane/zi si MAX 1:00pm plecare). Am intrat pe trase cu 10 minute inainte de inchidere si ce-a urmat au fost 45 de minute de epuizare fizica extrema – tot drumul este trepte, una mai inalta ca alta si tot drumul este in vazul soarelui si ca urmare foarte cald. Am transpirat ca niste halterofili in culmea olimpiadei dar ajunsi sus am ne-am prins c-a meritat: best view ever – MachuPicchu vegheat de cei mai frumosi munti din lume. Am poze sa ma justific dar, precum si inainte, va mai dura un pic cu developatul…

Acuma suntem in Puno, pe malul lu’ Titicaca. Drumul de la Cusco a suferit de aceasi problemna ca si celalte drumuri peruane: peisajul este incredibil si e greu sa te abtii sa nu te opresti la fiecare 5 minute sa casti ochii si sa faci poze. Chiar ne-am abatut un pic de la drum astazi pana la un set de 4 lagune intre munti – lacuri de un verde smarald intre munti impunatori; chiar si niste flamingo s-au oprit sa admire lacul, Go le-a facut niste poze eu am stat la pescuit dar n-am prins nimica.

Anyways, in Puno si Titicaca…. lacul nu l-am vazut c-am ajuns pe noapte dar oraselul e oarecum cute, plin de oameni pe strazi si surprinzator de dezvoltat turistic. Stam intr-un hotel super fain (cel mai bun raport pret/performanta so far) si maine mergem sa vedem insulele Uros-ilor (un trib care-si construiesc insulele pe care locuiesc din trestie)… somn usor.

Anyways, ajunsi in port ne-am securizat bine de tot (poza, fingerprint si permis, vesta cu sclipici si casca anti-caramida) si apoi am mers cu autobuzul la containerul nostru unde eram intarziati-asteptati de un complet comitet de vreo 8 tipi care au trecut imediat la treaba noastra. Sigiliul a fost taiat cu un cleste din ala de furat biciclete si culmea, usile deschise au revelat masina corecta si intreaga. Ne-am luptat un pic cu tehnologia caci canadienii din partea franceza au considerat normal sa lase semnalizarea pornita de-a lungul voiajului de s-a consumat bateria toata de emotie. Noroc c-am avut un booster cu mine (mersi Costache) si cu chiu cu vai i-am dat de cap. Dupa asta lucrurile au degenerat intr-o ciudata stare de asteptare a altor lucruri (necunoscute si cu greu comunicate noua) de-a se intampla. Detaliile dulci cred ca le va relata Goanga concluzia zilei e ca am fost la aprox. 20-30 minute de-a scoate masina din port astazi; daca nu-l aveam pe Chiorila (Goanga-l va descrie) ca ajutor spre sfarsit maine in zori plecam spre Lima. Asa mai trebuie sa asteptam o noapte. Maine la 8 trebuie sa fim back in the port unde ni s-a promis ca-n 15 minute avem toate hartiile si putem sa scoatem masina (si sa si platim, of course). Deci totul este basically bine si, din cate am citit eu, suntem recordmenii internetului la importat masina in Guayaquil (celelate istorii ale oamenilor internetului variaza intre 4 si 13 zile pentru a iesi cu masina din port).

Si cu astea fiind relatate eu ma indrept spre culcare ca maine va fi o zi interesanta. Luam masina, revenim acasa unde incarcam bagajele facute de cu seara si speram sa ajungem macar pana la Chiclayo in Peru, adica cam 600 km de condus plus o trecere de frontiera care se anunta… deosebita.

Harta zilei de astazi (must zoom in):

View 07DEC09 – Port of Guayaquil, car import in a larger map

Other than that, alles ist OK. Poze am dar nu developate – tomorrow maybe. Acuma ne pregatim ca intr-o ora plecam sa intregim sudamericana noastra…

P.S. Blogul e frustrant la shareuit poze.
Go says: de aia folosim flickr

Later update: Hello world. Am facut ochi si pot zice urmatoarele: e soare si senin perfect. Relativ cald. Apartamentul e misto dar apa calda e scurta (cel putin la nivel canadian . E galagie si claxoane cu nemiluita but this is OK with me; actualy imi place Celularele merg, asa sa ne ajute movistar. Avem un celular local inclus cu apart. Prizele e americane 100% si curent curge din ele so far; am inteles ca au perioade de blackout (cate 4-5 ore/zi) dar depinde de zona. Nothing yet. Orasul de la geam pare bestial. No, ma duc la petit dejunee si apoi evadam.

]]> http://sudamericana.info/blog/index.php/2009/11/14/quito/feed/ 6