Va rugăm, de asemenea sa intrați și pe galeria noastră de pe SmugMug unde să votați pozele voastre preferate pentru a le alege pe cele care vor face parte din viitoarea expoziție (mergând cu mouse-ul peste poza expusă apare o opțiune de thumbs up/thumbs down).

Also, suntem vedetele articolului scris de Doris Sângeorzan în ediţia din februarie a revistei The One.

By the way, v-am zis ca Şerban s-a tuns?

Dimineaţă am fost copii cuminţi şi ne-am făcut bagajele ca să scăpăm de-o grijă, am reglat ce am mai putut regla, după care, pe o căldură pe care nu vi-o puteţi imagina în emisfera cealaltă, am tulit-o la plimbare, cu destinaţia Recoleta.

Recoleta are dubioasa onoare de a fi un cartier dezvoltat în jurul unui cimitir, locul de veci al bogaţilor şi celebrilor, însă astăzi este mult mai mult decât atât. E un cartier de o eleganţă neaşteptată (no offence), plin de parcuri şi clădiri de inspiraţie pur pariziană, care găzduieşte Facultatea de Drept, Muzeul de Bellas Artes, un mall dedicat magazinelor de design interior, cea mai veche biserică din oraş (de la 1732), ambasade, dar şi străzi comerciale de lux.

Nu în ultimul rând, cimitirul îşi merită renumele, fiind plin-ochi de mausoleuri a căror ambiţie şi dimensiune rivalizează catedralele Europei, dar şi pentru că o găzduieşte pentru eternitate pe Evita. Don’t cry for her, Argentina.

După ce ne-am peregrinat pe la toate cele de mai sus, ne-am îndreptat spre casă şi, la o cină celebratorie cu Doomjii, ne-am luat rămas bun formal de la Sudamericana şi continentul ăsta. Mâine plecăm şi în vreo trei zile ajungem şi noi acasă. Glumesc, desigur, e vorba doar de două.

So – goodnight America, wherever you are, it has truly been real.

Nu schimbaţi canalul însă, urmează analizele şi comentariile.

Am luat-o de dimineaţă prin piaţa San Martin, cu monumentul eroilor din Malvine, Torre de los Ingleses Monumental (cine ghiceşte de ce i-au schimbat numele primeşte un premiu) şi Edificio Kavanagh, primul zgârie-nori al oraşului.

De acolo, în ciuda vântului şi ploii incipiente, am luat-o pe Florida, cea mai pietonală stradă turistică din oraş, cu sute de magazine şi restaurante şi plină-plină de oameni, ocazie cu care am găsit – în fine – un cambio care să îmi schimbe şi cei 160 de bolivieni cu care rămăsesem de o lună.

După o pauză tehnică (ocazie cu care e ieşit şi soarele), am luat-o înapoi spre cea mai largă stradă din Calea Lactee şi am văzut obeliscul de care sunt buenaireşii atât de mândri, teatrul Colon (of course, în renovare) şi Palatul de Justiţie, după care, după ce am parcurs strada magazinelor de instrumente muzicale (aproximativ 254 pe metru pătrat), am ajuns la km 0 – Plaza des Dos Congresos. N-am înţeles de ce se cheamă aşa, că noi am văzut un singur congres, dar am zis că nu ne pricepem noi şi ne-am întors acasă căci eram rupţi.

Şi, cu concursul lui Şerban care mi-a cedat camera lui de backup (sar’na!), am făcut şi poze

Astăzi, 16 ianuarie 2010, în jurul orei 19:30 (ora locală), am desfăcut o şampanie pentru a celebra faptul că tocmai ajunsesem la destinaţia noastră finală, oraşul vânturilor bune, capitala federală a Argentinei – în caz că nu v-aţi prins, e vorba de Buenos Aires.

Pe ultimii 60 de km înainte de intrarea în oraş am fost, desigur, aşteptaţi de zeci sute de argentinieni entuziasmaţi care au ocupat marginile drumului şi ne-au aplaudat, fotografiat şi încurajat, respectul şi fascinaţia citindu-li-se în ochi. Faptul că odată cu noi treceau şi maşinile care au participat la Paris-Dakkar cred că a fost un bonus drăguţ pentru ei.

Mă bucur să raportez că toată lumea este în stare bună de funcţionare, cu urme de uzură normală, dar fără defecţiuni majore, maşina a ajuns într-o bucată, apartamentul închiriat face toţi banii şi oraşul se arată a fi extrem de promiţător.

Cu aceasta se încheie transmisiunea noastră specială din Buenos Aires, vă urăm să vă simteţi la fel de bine ca noi şi cedăm legătura în studio.

Am ieşit totuşi la o plimbare pequena prin centru, care arată destul de OK şi are clădiri faine, dar am cedat repede căldurii şi ne-am retras la aerul nostru condiţionat şi un film destul de fain. However, Dumjii au fost – din nou – mai sportivi şi au vizitat ceva plaje de primprejur.

După cum am tot ameninţat, mâine o pornim spre Buenos Aires, so nighty-night.

Ne-am oprit în Rio Gallegos să ne alimentăm, atât noi cât şi maşina, după care am mai urcat vreo 250 km până în Piedra Buena unde am avut noroc să găsim rapid un hotel ieftin şi bun şi cu internet, drept care eu am stat până la 4 dimineaţa ca să găsesc bilet de avion de întoarcere din Madrid. (Am găsit la Tarom).

De acolo am mers la Comodore Rivadavia – capitala petrolului din Argentina – cu escală în prealabil la pădurea pietrificată – un parc naţional cu copaci giganţi peste care a erupt vulcanul şi s-au conservat perfect. Well, more or less, că erau de fapt doar nişte trunchiuri, destul de spectaculoase, dar cred că denumirea de “pădure pietrificată” e un pic de exagerare. Tot acolo am văzut nişte bulbiţe vulpiţe relativ prietenoase care cerşeau de mâncare prin parcare (puneţi-l pe Doomz să vă arate pozele lui, că merită).

În fine, ieri, după ce am părăsit cel mai prost hotel ever, am parcurs ca eroii peste 1.000 km şi am ajuns la Bahia Blanca, la doar o zi de Buenos Aires. Pe parcursul acestei ultime etape, vântul pampagonic s-a oprit, iar temperaturile au trecut binişor de 30 de grade, cu rezultatul că azi dimineaţă ne-a fost reamintit ce înseamnă cu adevărat căldura . Dar nu ne plângem, cu atât mai puţin Daria care a şi tăiat-o la plajă.

Scriu postul ăsta dintr-un pat de hotel de 4 stele, frumos, curat, cu aer condiţionat şi mic dejun cu mai multe opţiuni decât unt şi gem şi, sincer, e atât de relaxant încât n-aş mai pleca prea curând Dar mâine seară ne aşteaptă Buenos Aires şi nu putem refuza.

Capătul lumii s-a dovedit a fi mult mai frumos şi mai popular decât ne aşteptam noi, surprizându-ne cu peisaje şi o activitate ieşite din comun. Sincer să fiu, mi-era teamă că, după tot drumul ăsta, va fi un pic anticlimatic, însă tare mă bucur că nu e aşa – dimpotrivă, ar fi meritat vizitat şi dacă nu era la sfârşitul lumii.

Având în vedere că proprietăreasa hotelului unde ne-am oprit s-a arătat deosebit de surprinsă că am programat o singură zi (nici aia întreagă) pentru Ushuaia, am luat decizia să mai stăm o zi şi să facem cel puţin o excursie cu catamaranul pe canalul Beagle. Ne-a ajutat şi faptul că aceeaşi tanti ne-a dat un cupon pentru o reducere bunicică la una din companiile care fac asta.

Partea proastă fu că, începând cu o oră – două de când am ajuns şi până puţin înainte să plecăm din Ushuaia, ne-a plouat încontinuu, dar aşa, apăsat şi enervant.

Dimineaţă ne-am trezit, care mai uşor, care mai greu, şi am ieşit să vânăm alt hotel (că nu mai puteam rămâne la primul) şi să rezervăm o excursie. Le-am rezolvat în mod profesionist, am luat un lunch şi am dat o tură prin magazinele de suveniruri – fantastic de scumpe – după care, la 15 trecute fix, eram la port, gata de excursie.

Ne-am îmbarcat pe un ditamai catamaranul, nu foarte diferit în dimensiuni de bateaux-mouche-urile care fac ture pe Sena (deci mare), închis, cu locuri şi cafea/ceai incluse in preţ, per ansamblu destul de fain, şi, cu un pic de noroc, am prins şi locuri la geam. Ceea ce nu ne-a prea ajutat, căci la ce ploaie şi înnorat era, nici de afară nu vedeai prea bine .

Barca ne-a dus, preţ de vreo 5 ore şi ceva, pe canalul Beagle, pe la insule şi insuliţe, farul Les Eclairages, cormorani, foci lei de mare şi – finalul apoteotic – pinguini! Foarte fain, dacă nu era atât de urâtă vremea ar fi fost şi mai fain, dar înţeleg că nu poţi pretinde vreme mai frumoasă prin zonă. Ever.

Ne-am întors destul de rupţi, Doomjii au mai avut putere să iasă la masă, noi însă ne-am retras la bârlog să ne relaxăm un pic în anticiparea drumului înapoi. Şi cam asta fu experienţa noastră la sfârşitul lumii.

Read more.

Dimineaţă am reuşit să rezolvam şi problema roţii de rezervă şi am luat-o de-a lungul strâmtorii, pe lângă epave ruginite de vase de mult eşuate, spre Puerto Delgada – unde am rămas fără continent.

Aşa că ne-am udat un pic roţile în apele combinate ale Atlanticului şi Pacificului, după care ne-am urcat pe ferryboat şi am trecut pe Isla Tierra del Fuego pe direcţia Rio Grande -> Ushuaia.

Orice speranţă mai aveam că vom ajunge în Ushuaia în aceeaşi zi s-a spulberat când, ajunşi la trecerea de frontieră Chile – Argentina, am fost întâmpinaţi de o coadă cum n-am mai văzut nicăieri în America de Sud. Apparently, foarte multă lume se întorcea din Argentina, drept care am stat mai mult de două ore în vântul caracteristic zonei, până când au găsit fetele un shortcut, ne-au băgat în faţă şi am reuşit să trecem.

Oricum, vămile chileene ne-au cam tras-o cu fiecare ocazie – la prima intrare ne-au pus să dăm jos toate bagajele, la a doua au fost în grevă nuştiucâte ore şi la asta ne-au ţinut în vânt că nu s-au gândit să facă două cozi, una pentru cei ce ies şi una pentru cei ce intră.

Reintraţi în Argentina (şi pe asfalt) am ajuns rapid la Rio Grande, am păpat bine şi am dormit cu variate grade de succes. Astăzi (după ce terminăm de postat pe blog ) mergem in Ushuaia, care, vorba unui clasic în viaţă, it’s the end of the world as we know it.

Parcul este absolut gigantic, întinzându-se pe mai mult de 2400 km² – cam jumătate din judeţul Braşov – şi are ca piece de resistance un super masiv muntos decorat cu celebrele Torres del Paine şi Cuernos del Paine, formaţiuni de stâncă create prin erupţia magmei care a împins în sus roca sedimentară sub care se găsea.

De Torres şi Cuernos ştiam şi noi înainte să ajungem, însă parcul oferă mult mai mult – lacuri, râuri, cascade, gheţari şi o grămadă de cărări pe care se pot face hike-uri de la 1-2 ore la 4-5 zile. Noi n-am ştiut toate ăstea, plus că nici vremea n-a ţinut cu noi, aşa că am făcut doar un daytour – spectaculos, totuşi.

Am luat-o întâi spre Cascada Paine, pe drum trecând pe lângă zeci de lame plictisite, şi apoi spre Laguna Azul – un lac de munte cu floricele şi vulturi primprejur. De acolo ne-am întors spre lacul Nordskjol şi Cuernos del Paine şi ne-am oprit la Salto Grande, o cascadă furioasă, de unde am luat-o pe o cărare de vreo 3 kilometri până aproape de poalele masivului and back.

Cred că dacă nu ploua şi nu erau norii lipiţi de munte, ar fi fost şi mai fain, cu toate ăstea, Torres del Paine este clar în topul locurilor în care am fost în excursia asta.

După ce te mai apropii un pic şi parchezi maşina, ai două opţiuni: să iei microbuzul până pe deal – direct la lookout point – sau să o iei pe o potecă de vreo 2 km care înconjoară gheţarul de pe malul opus. Noi am ales poteca (şi am coborât cu microbuzul) ca să putem vedea de aproape imensitatea de gheaţă din care, din când în când, cad în lac bucăţi mai mari sau mai mici, cu un zgomot asurzitor.

Perito Moreno (de altfel şi totul în jur) e atât de mare, încât este tare greu sa îţi dai seama şi să pui în perspectivă dimensiunile sale reale. E atât de mare că îl vezi la fel şi de aproape, şi de departe. Nu ştiu daca reuşesc să mă fac înţeles, but well – e mare De asemenea, e dintre puţinii gheţari din lume care nu se retrage, deci probabil în vreo 13.000 de ani o să acopere toată America de Sud.

Din păcate, am avut bafta de o vreme tare urâtă, aşa că pozele prea nu au ieşit aşa cum ne-am fi dorit…

Am făcut primii 800 de kilometri în două etape, întâi până la orăşelul Perito Moreno (care nu are nicio legătură cu gheţarul omonim), aproape de lacul Buenos Aires (care nu are nicio legătură cu orașul omonim), unde hotelurile erau ori semi-urâte şi scumpe, ori foarte urâte şi scumpe (nu reuşesc să înţeleg cum se întâmplă chestia asta in the middle of f*cking nowhere), şi apoi până la El Calafate, la 80 de km de parcul naţional Los Glaciares şi, prin urmare, hub-ul turistic al zonei – plin-ochi de hoteluri, restaurante şi magazine, unde am văzut ce n-am mai văzut de 20 de ani: coadă la benzină.

Cea mai mare parte din drumul prin Patagonia e neasfaltat, atât în Argentina cât şi în Chile (deşi în Argentina se face un drum nou şi frumos, dar nu te lasă pe el, ci trebuie sa te zdruncini pe criblură salivând la asfaltul inaccesibil care curge paralel cu tine) drept care, pe drumul spre El Calafate am făcut o pană (prima în 10.000 km, not bad). Deşi n-am avut mari probleme în a schimba roata, cauciucul fu distrus complet şi, pe moment cel puţin, am rămas doar cu o jantă de rezervă, căci nu avea nimeni cauciuc de mărimea potrivită, nici nou, nici uzat. Drept e că s-a oferit un nene că ne comandă şi ne aduce unul de pe o zi pe alta, dar la 500$ bucata, am hotărât că mai explorăm şi alte opţiuni. Până la urmă am găsit şi am luat unul potrivit în Punta Arenas, dar am stat un pic cu fundul strâns până acolo

Tot pe drum, la o benzinărie ne-am întâlnit cu o familie de franco-bolivieni (el, francez, lucra ca profesor în La Paz şi a fost foarte încântat să aibă cu cine să vorbească în franceză, ea şi copiii mai latino-americani) într-un Nissan Patrol şi, mai târziu, când schimbam roata, cu nişte brazilieni într-un Land Rover. Şi cu unii, şi cu alţii ne-am tot reîntâlnit în zilele următoare, ba prin El Calafate, ba la Perito Moreno, ba la graniţa cu Argentina, şi am schimbat impresii şi know-how. Cu franco-bolivienii ne-am şi unit forţele în căutarea unui hotel în El Calafate şi am reuşit să obţinem un discount pentru patru camere.

După ce am văzut Perito Moreno (un parc natural/gheţar care merită un post separat), am mai rămas o noapte in El Calafate, cu planul de a trece înapoi în Chile şi de a ajunge la Torres del Paine. Însă, cu plecatul nostru târziu, cu drumurile neasfaltate, cu vama (culmea, aia chileană, nu argentiniană) care a fost închisă în grevă între orele 11 şi 15, am reintrat în Chile la o oră mult prea târzie pentru a mai avea rost să mergem la Torres del Paine şi am decis să ne retragem în Puerto Natales (60 de km în direcţia opusă) şi să reîncercăm a doua zi. Noroc că am prevăzut destule zile în traseu

Aşa cum El Calafate este punctul de jump-off pentru tot ce ţine de Los Glaciares, Puerto Natales, fără a avea vreo atracţie proprie, are norocul de a fi cel mai apropiat oraş de Torres del Paine. Ceea ce înseamnă, desigur, că hotelurile sunt atât de scumpe de te apucă disperarea – cu greu am găsit unul OK care să se încadreze în apropie de bugetul nostru.

Pe măsură ce ne adâncim în pampă, ziua se lungeşte comic de mult – la 10:30 seara zici că e 6 după-amiaza, iar la 1-2 noaptea încă licăreşte ceva la orizont. Ceea ce, cred, ne dă şi peste cap ritmul circadian, de am ajuns ca la 10-11 noaptea să avem impresia că e 7-8. Sau ne-a înnebunit vântul.

And last but not least – friptura de vacă patagoneză este cel puţin la fel de bună precum o visam

And now back to our regular scheduled programming.

De la Villarrica, puţin mai refreshuiţi, am luat-o către Puerto Montt unde speram să găsim un ferry care să ne ducă în zona de sud, la Chaiten sau Chacabuco, ca să putem să ne continuăm drumul pe Carreterra Austral. Asta a însemnat să facem vreo 100 de km pe drumuri regionale înainte să ieşim înapoi în autostradă, motiv pentru care n-am putut să nu ne oprim pe la lacurile şi râurile care împânzesc toată zona – descriptiv numită Región de Los Lagos.

Am ajuns la Puerto Montt pe seară şi, după ce am rezolvat cu hotelul şi ne-am făcut damblaua cu un sushi – eram totuşi în capitala seafood-ului – ne-am apucat să ne interesăm de ferry-uri. Din păcate, sunt puţine (doar două companii au), rare (unul marţi, altul sâmbătă), încete (24-48 de ore) şi al naibii de scumpe – cam dublu faţă de a parcurge aceeaşi distanţă cu maşina. Aşa că, puţin ofticaţi, am renunţat la idee şi, am hotărât ca a doua zi să o luăm pe jos spre Argentina.

Câteva zile mai târziu, nişte brazilieni cu care ne-am tot intersectat prin Patagonia, ne-au convins că nici nu prea merita varianta cu Careterra Austral, drumul fiind mult prea prost, iar zona nu atât de frumoasă cât să merite sa ne zguduim creierii. Dar să nu anticipăm.

Puerto Montt, în afară de a fi un hub pentru diverse destinaţii din jur – insula Chiloe, regiunea lacurilor, Careterra Austral – datorită poziţiei propice pentru vasele de croazieră, nu prea are nimic de oferit din punct de vedere turistic, e doar un orăşel cam murdar şi mult, mult prea scump.

Ca să nimerim cea mai apropiată trecere de frontieră, a trebuit să ne întoarcem vreo sută de km, aşa că am trecut iar printre lacuri şi lagune şi, chiar înainte de graniţă, printr-un parc naţional (Puyehue) cu munţi înzăpeziţi, păduri şi cascade, atât de fain încât nu prea ne venea să mai plecăm din Chile.

Până la urmă ne-am luat inima în dinţi şi ştampilele în paşaport şi am intrat în Argentina, unde ne-a întâmpinat un peisaj cel puţin la fel de fain şi un drum mărginit de flori şi lacuri (do you notice a pattern emerging here?). Am oprit să mâncăm nişte vacă friptă în Villa la Angostura, apparently staţiunea montană preferată a argentinienilor cu stare, foarte frumos aranjată şi corespunzător de scumpă, după care am mers spre San Carlos de Bariloche şi în fine ne-am oprit să dormim la Esquel – altă staţiune de data asta dedicată schiului şi snowboardului. Din păcate, n-am văzut nimic din ea, căci am ajuns pe la 1 noaptea, am orbecăit după un hotel până la 2 şi dimineaţă am plecat în trombă.

PS: Mai multe poze în câteva ore! Gata.

În prima zi, mostly în pat. Adică Go şi Lili, căci Doomjii au avut activitate sportiv-cultural-educativa prin jurul lacurilor. Noi am avut activitate de văzut filme (2012 – bad, bad movie), dormit şi căutat de mâncare, ceea ce s-a dovedit a fi destul de dificil în 1 ianuarie.

Nu ma pot abţine să nu povestesc cum, făcându-mi-se ditamai foamea, pe la 3 am ieşit în căutare de hrană şi am constatat că singura chestie deschisă era un fel de fast-food, ceea ce pica numai bine, căci aş fi vrut doar un sandwich sau ceva similar pentru că vroiam să mâncăm cu toţii seara. Ei, am stat acolo cel puţin 45 de minute aşteptând împreună cu alţi disperaţi şi înfometaţi după trei tanti care se învârteau ca nişte ouă într-o găleată, nereuşind să facă mai mult de unul sau două sandwichuri în timpul asta – deşi păreau a se agita, în realitate ba spălau pahare, ba scoteau cartofi prăjiţi, ba vorbeau… o splendidă ineficienţă. O aşa dezorganizare n-am mai văzut de când am fost la un concert de Brahms interpretat de sugari.

Atunci nu mi s-a prea părut amuzantă situaţia şi până la urmă am cedat nervos, am plecat şi am mâncat nişte pufuleţi şi, mai pe seară, am ieşit să vedem dacă între timp se mai deschiseseră ceva stabilimente – nu prea multe, dar oricum mai ok ca la prânz. Am nimerit la un restaurant patronat de un tip ai cărui bunici fuseseră ţigari ţigani din România, emigraţi în Chile în perioada interbelică, aşa că am povestit un pic cu el. Nice guy, excellent food.

Am aflat cu ocazia asta că Chile e o ţară atât de prosperă şi de scumpă pentru că nu există corupţie şi economie la negru, că salariul minim e de 600$ şi că e o ţară creată/desăvârşită de imigranţi. Aş fi vrut să mai aflu şi de perioada dictaturii lui Pinochet (BTW, am văzut la Santiago o expoziţie de fotografii din perioada asta – arăta exact ca România sub Ceauşescu, doar cu mai multe proteste), dar am auzit că e un subiect sensibil şi oricum aveam nevoie de o siestă, zăcutul ăsta oboseşte tare.

Villarrica e un oraş draguţ dar un pic cam out of touch şi cu prea puţine restaurante la câte hoteluri şi cabane are. După ce a ieşit soarele, am văzut şi noi în altă lumină lacul şi vulcanul care îl păzeşte şi care fumegă şi îs tare faine.

Călătorim prin America de Sud şi asta ne ocupă tot timpul.

Aşa că, după Temuco am făcut un easy left din autostradă (btw, au chileenii ăştia o autostradă, mamă-mamă) şi am intrat pe drumul de Villarrica şi, totodată, în nori şi ploaie – de care n-am scăpat până seara târziu.

Villarrica este un orăşel de 10 străzi pe 10, pe malul lacului cu acelaşi nume, în care fiecare a doua casă are camere de închiriat (cabañas) pentru turişti şi fiecare a treia casă e hotel sau restaurant. Pe cale de consecinţă, n-a fost foarte greu să ne găsim unde să stăm, principala problemă fiind cu preţurile.

După ce ne-am instalat – într-un hotel foarte cute cu view spre lac – am ieşit să păpăm şi să ne plimbăm un pic, ocazie cu care am constatat că, pe vreo 10-15 kilometri de-a lungul lacului (probabil mai mult, dar atât am văzut noi), este plin ochi de vile şi hoteluri, fiind aproape imposibil să cobori din şosea la lac. Într-un final, a ochit Doomz o cărăruie (per pedes only) şi am reuşit să vedem şi noi lacul de aproape – mă rog, cât se vedea printre nori şi ceaţă.

Ne-am întors în oraş cu planul de a bea un pahar în memoria lui 2009 însă toate stabilimentele din centru erau închise şi se reapucase să plouă, mărunt, dar insistent, aşa că am decampat în cele din urmă la restaurantul de lângă hotelul nostru unde, în sunet de trompete şi companie de vârsta a treia, am executat, în medie, câte un cocktail, după care am fugit pe balconul din camera Dumjilor să vedem focurile de artificii de la miezul nopţii.

Între timp, ploaia se oprise şi faleza se umpluse ochi de populaţie care făcea o atmosferă foarte faină, iar artificiile au fost neaşteptat de mişto. Unul dintre hotelieri, probabil văzându-ne că ciocneam cu Cola Zero, a venit şi ne-a adus o sticlă de şampanie – de căpşuni, of course – şi patru cupe, după care ne-a pupat viguros pe toţi urându-ne ”feliz año” şi alte alea.

După ce am rezolvat şampania şi focurile de artificii, Daria a decis că rămâne să se culce, însa noi doi şi Doomz am plecat să căutăm fiesta – cu variate grade de succes, după cum voi explica.

Mai întâi, ne-am dus la locul de unde se trăgea cu artificii, auzind noi ceva muzică. Într-adevăr, era un concert de ceva salsa-manele care s-a terminat în exact secunda în care am ajuns noi acolo. Înapoi în centru, am găsit, cred, căminul cultural, tot cu formaţie, însă – believe it or not – era coadă la intrare. Aşa că ne-am apucat să căutăm discoteca Conga cu care văzusem noi nişte afişe prin oraş.

După vreo jumătate de oră de plimbat am şi găsit-o şi, fără să ştim asta, eram pe cale să avem cea mai psihedelică experienţă a vieţii noastre. Când am ajuns, discoteca – mă rog, aşa îi ziceau ei, eu aş fi folosit expresia ”bufetul Dorobanţi cu glob cu oglinzi” – era închisă, goală şi tăcută. La întrebările lui Doomz, ni s-a dezvăluit că petrecerea începe în 10 minute şi putem să intrăm pe altă uşă.

Am intrat, făcându-ne că nu o vedem pe tanti care tăia bilete. Eram noi, un cuplu de tractorişti la vârsta a doua şi o familie cu copii. Linişte. Lumini. Mirrorball. După vreo 10 minute, din partea casei, am primit un fel de pischweisser – probabil şampanie cu compot şi apoi măşti şi fluiere. După încă vreo 10 minute, am reuşit să aflăm că aveau o problemă tehnică – ceva cu DJ-ul şi cablurile – dar că s-a purces la remedierea ei.

În fine, după alte 10 – 20 de minute, s-a pornit muzica – of course, tot salso-manele – drept care ne-am ridicat şi am plecat, făcându-ne că nu o vedem pe tanti care tăia bilete şi se uita cu jind după noi.

Şi cam atât. Nu ştiu cât de funny o să vă pară, noi însă ne-am cam dixtrat. Poze mai multe are Doomz, o să le pună la un moment dat.

Feliz año!

Cel mai fain a fost că, deşi ne fusese promisă conexiune la internet, când ne-am pornit laptopurile – lula. Drept care ne-am dus cu jalba în proţap la proprietari, sperând cel mult într-un discount, însă, după ce s-au sfătuit un pic, şi-au cerut mii de scuze, ne-au pus în braţe un modem de cablu şi ne-au zis ca ne aşteaptă la micul dejun (teoretic neinclus in preţ). Not bad.

Mâine dimineaţă o pornim spre Valdivia sau Puerto Montt, să vedem unde ne prinde anul nou. Just in case – La mulţi ani, un nou an şi un nou deceniu cât mai happy la toată lumea de la exploratorii sudului!

După ce în prima zi am dat o tură de centru – Plaza de Armas, Plaza de la Constitucion, Palacio de la Moneda – a doua zi, dis de dimineaţă (pe la 1) am luat funicularul până în vârful Cerro de San Cristobal unde ne aşteptau Virgen Maria şi o vedere de 360° asupra oraşului.

De acolo, am coborât prin Bellavista – un cartier foarte boem plin de cafenele şi salseteci – şi ne-am întors spre centru trecând pe la muzeul de Belles Artes şi Basilica de la Merced.

În ultima zi, am trecut prin cartierul vechilor (foştilor?) bogătaşi, plin de palate care acum sunt colegii şi universităţi, prin Barrio Paris – Londres, o zonă cu străduţe înguste mărginite de case foarte asemănătoare cu cele din Barcelona, pe la biserica San Francisco şi pe la Biblioteca Nacional, terminând vizita pe cel de-al doilea deal cu view-uri faine, Cerro Santa Lucia.

Trebuie să vă zic şi de hotelul la care am stat, descoperit prin pură şansă – o casă boierească, foarte drăguţ aranjată, manageuit de o tanti pe la 60 de ani care (după cum a descoperit Lili) era divorţată, avea un copil psiholog (apparently, a big deal) şi a fost instaurată în jobul ăsta de fratele ei (proprietarul hotelului) ca să îşi mai alunge singurătatea, şi care tanti ne-a spălat (hainele), ne-a călcat şi ne-a hrănit cu o mămoşenie ieşită din comun. Drept e ca ne-a tras-o un pic la bani, dar no, nicio mamă nu-i perfectă

În cuvintele unui clasic – we’ll always have Santiago, baby.

După ce am reuşit să extragem maşina şi să ne continuăm drumul, am decis să încercăm să respectăm planul iniţial, respectiv să ajungem în San Pedro de Quemez unde ştiam că găsim un hotel frumos unde putem să dăm jos noroiul de pe noi şi să ne odihnim.

Teoretic, nu era greu, San Pedro fiind la mai puţin de 100 de km distanţă. Practic, în tot sudul Boliviei şi îndeosebi pe aici, nu există drumuri, ci doar nişte poteci nemarcate în niciun fel şi intersectându-se confuz. Ne-a luat vreo patru ore şi nenumărate verificări ale hărţii, GPS-ului şi busolei, întrebări către localnici (la modul batut la uşă şi întrebat în ce oraş suntem ) şi o doză rezonabilă de baftă ca să găsim oraşul şi hotelul – ambele fiind goale şi în beznă.

Aşa că ne-am dezviriginat – în fine – echipamentul de campare şi ne-am instalat în curtea hotelului, trăgând un pui de somn absolut satisfăcător.

Dimineaţă, ne-am reaprovizionat cu apă, hrană şi benzină (din butoi, căci benzinării nu există) şi am pornit-o în continuarea drumului către Lagunele Verde şi Colorada şi a peisajelor aferente.

Din păcate, după vreo trei ore pe nişte drumuri atât de desfundate încât ajunsesem să vorbim ca Agamiţă Dandanache (zdronca-zdronca, m-a zdrunţinat), ne-am dat seama că, chiar dacă am fi avut suficient timp să terminăm traseul propus, nu mai rezistăm la ”drumurile” boliviene, aşa că am tras pe stânga, am păpat ceva şi am tăiat-o vestic spre graniţa cu Chile.

Ne-am luat rămas-bun de la Bolivia într-o zonă aproape selenară, fără prea multe regrete (ca să fiu delicat). Adevărul este că e o ţară foarte frumoasă care merită vizitată, mare păcat că e locuită. Impresia ne-a fost confirmată şi de funcţionarul care ne-a mai taxat cu 21 de bolivieni (3 dolari) de cap de vită furajată – cică taxă de ieşire din ţară – dar şi de vameşul pe care a trebuit să îl aşteptăm vreo 20 de minute căci făcea duş.

Odată intraţi în Chile, am început să răsuflăm mai uşor – odată pentru că, în fine, am început să mai coborâm sub altitudinea de 3.800 – 4000m la care am tot stat in ultimele 10 zile, a doua oară pentru că şi drumurile s-au îmbunătăţit, încet, dar simţitor.

Prima escală în Chile a fost la Calama – un oraş complet neinteresant la vreo 200 de km de graniţă – iar ieri ne-am oprit la Antofagasta, pe coasta Pacificului, un oraş-port neaşteptat de… neplăcut, unde, după ce am căutat 3 ore un hotel, l-am sărbătorit pe Jesus la o bere / un vin şi un CSI:Miami (or something).

Astăzi am reuşit să parcurgem jumătate din drumul spre Santiago şi ne-am oprit la Huasco, un orăşel de pescari la malul oceanului, unde am găsit şi un hotel semi-decent. Faptul că e un orăşel destul de mic, iar hotelul nu pare a avea mai mult de 1-2 stele face cu atât mai inexplicabilă prezenţa unei mega-limuzine Hummer sub geamul nostru. Dar poate nu ne pricepem noi.

OK. Am ajuns la zi, acum pot să dorm. Sper ca mâine să ajungem în Santiago şi ca lucrurile să devină ceva mai interesante (ni se tot promite că sudul Chile-ului este mult mai frumos/curat/modern/activ decât nordul pe care l-am tot parcurs).

Zic că nu fu prea ospitalier pentru că, pe de o parte, ploua – pentru prima dată în aproape doi ani – iar pe de altă parte, ne-a luat vreo 2 ore până să găsim un hotel decent şi care să nu ne jupuie de bani.

După un duş şi un somn atât de necesare, un mic dejun compus din pizza şi rezolvarea câtorva probleme administrative şi de serviciu (ceea ce s-a dovedit tare complicat căci la hoteluri nu există internet, iar cafe-urile care nu sunt închise au calculatoare fără USB şi viceversa), am zis noi că suntem pregătiţi să luăm în piept deşertul.

Except că nu eram. Ne-a picat fisa că ne trebuie benzină, apă şi provizii iar noi nu mai avem destul cash şi am constatat că ambele bănci din târg se închiseseră (da, şi bancomatele) şi redeschideau una la 2:30 şi cealaltă la 4. Aşa că unii ne-am pus să mai rezolvăm câte ceva (precum datul jos al noroiului de pe maşină, umplut rezervor şi canistră cu benzină), iar ceilalţi ne-am pus la coadă la bancă.

Pe la 3 fără ceva, cu bani în buzunar (nu mai zic nimic despre nesimţirea băncilor şi a funcţionarilor aferenţi), am reiterat ideea că suntem pregătiţi să luăm în piept deşertul.

Except că nu eram. După ce am ieşit din oraş şi am luat cap-compas N-V, ne-am dat seama că harta şi busola nu ne sunt suficiente să navigăm prin deşert şi că nu avem cum să găsim toate chestiile interesante de văzut, aşa că ne-am întors în Uyuni să căutăm pe net coordonate GPS.

Odată ce am rezolvat şi chestia asta, cu limba mică a ceasului apropiindu-se ameninţător de 5, ne-am dat seama că nu mai avem cum să plecăm spre deşert, drept care am tras o plimbare scurtă pe la cimitirul de trenuri şi printr-un mic colţ de deşert, ocazie cu care am nimerit, din greşeală, la un hotel de sare, unde ne-am hotărât să rămânem peste noapte.

Când zic hotel ”de sare”, chiar asta înseamnă – pereţi, podele, mese, scaune, paturi şi orice altceva din sare. Foarte frumos şi foarte OK serviciile, chit că singurii clienţi eram noi şi vreo câţiva chinezi; de asemenea însă, foarte scump

Buuuun. Dimineaţă, în fine, am luat deşertul în piept, de data asta destul de pregătiţi. Peisajul este absolut halucinant, cea mai mare parte constând din combinaţia de alb strălucitor a sării pe care umbli şi albastrul adânc al cerului de deasupra – motiv pentru care, fără ochelari şi cremă de soare nu ai ce căuta acolo. Trebuie să fii de asemenea foarte atent la ”miraje” – vizibilitatea este practic nelimitată, însă toate lucrurile (maşini, munţi, insule, etc.) par mult mai aproape decât sunt, iar sarea mai şi reflectă lumina, creând impresia că tot ce vezi e suspendat în aer.

Am făcut o tură destul de largă, oprindu-ne la două insule (deşertul ăsta a fost odată un lac sărat / mare şi acum au rămas insulele) cu corali şi cactuşi giganţi. E foarte fain să conduci pe acolo – poţi să citeşti ziarul fără să iţi fie frică că te-ai putea întâlni cu vreo altă maşină sau vreun obstacol.

Şi, când ne simţeam mai bine, ne-am apropiat puţin cam mult de marginea deşertului şi a început cu adevărat distracţia. Dar despre asta vă povesteşte Lili.

* Pentru necomputerişti, #FFFFFF este albul cel mai strălucitor pe care îl poate afişa un monitor.