V-am promis ca o sa revin cu bilantul de dupa si cu comentariile la rece. Ei bine, pot sa va spun ca nu e usor. Cum sa faci repede, repede un bilant la ceva ce a necesitat aproape 2 ani de pregatiri?

Sa va spun “a fost extraordinar, am cheltuit x lei pe cazare, x lei pe mancare”…? Parca nici nu mai conteaza. Sigur, cheltuielile au fost o parte importanta a excursiei. Uneori au depasit estimarile noastre, alteori au fost putin mai reduse. Una peste alta, au fost mari .

O sa fac doar o “analiza” de natura tehnica in ceea priveste numarul noptilor petrecute in hoteluri, case ori apartamente. Si asta pentru ca sa intelegeti cat de des a trebuit sa facem si sa desfacem bagajele . Cred ca ma obsedeaza inca acest aspect… de altfel, in prima dimineata in care a trebuit sa ma duc la serviciu si care a fost, din pacate, a doua zi dupa ce am aterizat acasa, la cat de buimaca si obosita eram (dupa nici trei ore de somn) cand m-am trezit, m-am repezit la rucsac sa il fac repede, repede ca sa putem pleca mai departe. Mi-au trebuit vreo 10 minute sa imi dau seama ca sunt acasa si ca pot sa imi iau camasa din dulap, de pe umeras, si nu sa cotrobai dupa un tricou in rucsac .

Asadar, gasca expeditionista a petrecut:

• 10 nopti in 2 apartamente (4 + 6);
• 16 nopti in 2 case (8+8);
• 38 de nopti in hoteluri, din care:
• 21 de hoteluri cate o singura noapte;
• 6 hoteluri cate 2 nopti consecutive;
• 1 hotel – 4 nopti consecutive si
• 1 noapte in cort.

Am dormit in hoteluri ieftine, in hoteluri scumpe, in hoteluri frumoase si curate sau dimpotriva, urate si mai putin curate, dar si intr-un hotel de sare. Am platit in medie cate 40 de dolari, dar am fost nevoiti sa scoatem din buzunar si cate 60 – 80 de dolari, iar o data chiar 100; o singura data 12 dolari au fost de ajuns pentru un pat si un dus . De doua ori, am avut consecutiv cate 7 nopti petrecute in hoteluri diferite, ceea ce inseamna ca de doua ori, cate o saptamana ne-am cazat si “decazat” in fiecare seara… Si tot asa. Si atatea hoteluri, au insemnat si atatea sisteme diferite de baie, dus, incalzire sau lipsa de incalzire, aer conditionat sau lipsa lui . Pot sa va spun cu siguranta, ca acestea au facut parte din latura stresanta a excursiei. Dar, am trecut peste; ne-am mai dezvoltat cativa muschi, am exersat cateva cuvinte dulci, tipic romanesti sau am savurat cele cateva hoteluri care aveau toata aparatura in deplina functionare (ca de exemplu hotelul cu jacuzzi din Puno). Gata cu hotelurile .

Pentru mine cred ca bilantul cel mai important este cel pe care pot sa il fac din prisma locurilor vazute, a sentimentelor traite si impartasite, a experientelor acumulate.

Locuri:
Imediat ce am intrat in Peru mi-am definitivat impresia ca America de Sud o vizitezi pentru ce a creat natura, asa cum Europa o vizitezi pentru ce a creat omul. Peisaje versus arhitectura. Chile si Argentina (mai exact Santiago si Buenos Aires) sunt impregnate de influenta europeana, insa natura ramane la fel de frumoasa si atragatoare.

Personal, sufletul meu se hraneste si azi cu amintirea zilelor petrecute in Peru. Dupa cum ati observat in timpul excursiei, de foarte multe ori nu stiam cum sa imi exprim mai tare fericirea pe care o simteam in preajma minunatiilor naturii. Machu Picchu m-a cucerit definitiv si ori de cate ori imi voi aduce aminte de el, voi avea un zambet larg pe fata sau o lacrima in coltul ochilor, depinde de starea in care-mi voi afla sufletul. Amintirea zborului peste liniile de la Nazca si peste muntii din jur, imi va readuce fericirea de copil pe care am simtit-o atunci. As vrea sa ma reintorc candva in Peru si sa pot petrece mult mai mult timp decat am avut noi in excursie.

Au mai fost multe alte momente care m-au impresionat foarte tare si despe ele v-am scris la momentul respectiv.

Sentimente:
Off… Multe si amestecate. De la distanta totul pare invaluit in ceata, atenuat sau dimpotriva, accentuat. Probabil ca va mai trece ceva timp sa procesez, pe de o parte ce am vazut si, pe de alta parte, ce am trait si simtit.

Au fost doua luni si jumatate in care mi-a fost foarte bine si mi-a fost foarte rau, in care am ras si am plans, am fost fericita si am fost trista, am fost vesela si am fost suparata, am fost departe si am fost aproape, am fost obosita si mi-a fost somn, uneori atat de somn!; am zburat si am sapat, am urcat si am carat, am intrebat si am invatat. Au fost doua luni si jumatate exact ca in viata. Ca in viata din America de Sud .

Cu siguranta, insa, am invatat multe si am mai facut un pas pe treapta evolutiei mele interioare. Am descoperit si lucruri noi, atat despre mine, cat si despre cei care au fost alaturi de mine, dar in aceeasi masura am redescoperit resurse pe care le-am avut mereu, insa le-am lasat sa doarma . Una peste alta, m-am convins ca nu exista nimic in lumea asta ce sa nu pot face; sau cel putin vreau sa cred ca nu exista. Drept urmare, anul acesta este anul in care ma voi reapuca de sofat.

Desi in viata am avut parte de multe experiente care mi-au demonstrat ca suntem in stare sa trecem peste si prin orice daca trebuie, sudamericana mi-a definitivat aceasta convingere si mi-a aratat ca omul este cu adevarat puternic.

Sudamericana nu ar fi fost nimic daca nu l-as fi avut langa mine pe sotul meu: un partener de incredere, care a fost fericit pentru fericirea mea de fiecare data cand simteam ca nu imi mai incap in piele de bucurie, care a fost mereu langa mine cand eram la capatul puterilor, care m-a facut sa rad cu lacrimi cand eram trista si a incercat sa imi aline durerea cand mi-a fost rau. Dragule, iti multumesc!

Of, vroiam sa spun atat de multe, aveam atatea cuvinte pregatite… dar acum se amesteca toate in capul meu… poate ca nici nu mai conteaza… Important este ca lumea este frumoasa si diferita si merita vazuta. Toata! Eu cu siguranta, voi incerca sa vad cat mai mult din ea .

Pana una alta, sambata plec pentru o saptamana in Anglia sa o cunosc si sa o dragalasesc pe Ayana, nepotica mea.

In loc de final:
Nu vreau sa imi iau la revedere, poate ne mai scriem si citim pe blog; as vrea doar sa va mai scriu un citat care mie, de doi ani, imi rasuna mereu in cap: “Whatever you want to do, do it. There are only so many tomorrows”.

Va multumesc tuturor si va imbratisez cu mare drag,
Lili.

Dupa patru avioane, 5 decolari si 5 aterizari (am avut o escala si la Cluj), am ajuns in Bucuresti, unde, la cele -14 grade, am simtit ca ni se desprinde fata instantaneu. Aici ne-au asteptat Ione si Cata si, pe o ceata care nu te lasa sa vezi mai mult de 2 linii in fata masinii, ne-au adus cu bine in Brasov (multumim foarte frumos).

Dupa o escala la Mama Go ca se intram in posesia cheilor de la casa si sa ne stranga in brate, pe la 5.30 dimineata, am ajuns si la casuta noastra care ne astepta frumoasa si curata, exact asa cum am lasat-o. De fapt nu chiar asa cum am lasat-o; aveam frigiderul plin de bunatati facute special pentru noi de Mama Go, bunatati care ne-au mers intai la suflet si apoi in stomac. Multumim tare mult. Pentru tot!

Astazi, dupa ce am reusit sa ne desprindem din pat, pe la ora 14.00, ne-am dus la un pranz copios pregatit de Mama Go, dupa care am avut o reuniune revigoranta si mult asteptata cu gasca noastra draga. A fost un sfarsit de saptamana minunat!

Maine dis de dimineata, la ora 8.00 vom fi la birou, iar la 8.30 in instanta: ne trezim brusc la realitate!

Cum vom avea timp, vom trage linia pentru a face bilantul sudamericanei si pentru a trage concluzia finala de la distanta si la rece (la propriu si la figurat ).

Pana una alta, le uram drum bun Dariei si lui Doomz, sa aveti un zbor mai usor decat al nostru si sa ajungeti cu bine acasa!

P.S. Rodica, iti multumim mult pentru ca ai avut grija de dosarele clientilor nostri si de florile noastre. Nu puteam avea un ajutor mai bun!

Well… nu pierdeam nimic daca saream peste aceasta etapa. Dupa o calatorie de aproape o ora cu autobuzul, din nou pe genul de caldura care te face sa te lipesti de scaun imediat ce te-ai asezat pe el, am ajuns in mult laudatul barrio. Caminito, straduta principala a cartierului, este un pietonal ingust marginit de o parte si de alta de case vopsite in culori vii, nelocuite, dar care au la parter restaurante sau magazine de suveniruri.

A fost foarte enervant sa ne strecuram printre mesele si scaunele insirate de patronii restaurantelor pe toata lungimea si latimea strazii, cu atat mai mult cu cat fiecare avea cate un trepadus care tragea de tine sa te asezi la masa lui.

Mult laudatele cupluri care danseaza tango pe strada, sunt de fapt angajati la restaurante sa faca lumea sa stea mai mult la masa si sa consume mai mult decat au nevoie. Aveau niste expresii sictirite pe fata cand dansau! Totala contradictie cu ce am simtit si trait eu ori de cate ori am dansat tangoul argentinian, tango care este renumit pentru senzualitatea lui, dramatismul lui si, potrivit sloganului Adrianei, placerea de a dansa in doi.

Totul este atat de comecial si de lipsit de orice farmec, incat intr-o jumatate de ora am facut cale intoarsa, ne-am mai plimbat putin prin centru (ocazie cu care am refacut cateva din pozele pierdute in prima zi) si apoi ne-am retras la racoare.

Astazi mai vrem sa vizitam inca un barrio (cartier), Recoleta, cu vestitul cimitir unde este inmormantata si Eva Peron, iar apoi ne vom pregati de intoarcerea spre casuta noastra.

Incet, incet ne apropiem de sfarsitul sudamericanei, insa mai ramaneti putin cu noi, pentru a afla cum se termina, pentru a face bilantul si pentru a ne lua ramas bun .

Cu drag si dor de casa,
Lili.

Prima zi de turism in Parisul Americii de Sud ne-a dezvaluit chiar… Parisul. Influenta europeana (spaniola, franceza si italiana in special) se vede la tot pasul, iar cladirile imense, care parca sunt aduse din Paris ori din Barcelona, te fac sa stai cu capul in sus, pana te readuce pe pamant un stalp binevoitor. Mi-a placut tare mult dantelaria care marcheaza inceputul acoperisului la orice cladire si, de asemenea, m-au impresionat dimensiunile uriase ale acestora: sunt pe atat de inalte, pe cat de late si de lungi.

Cartierul cel mai nou al orasului, Puerto Madero, se afla pe vechiul doc, are 20 de ani si niste zgarie nori care fac concurenta serioasa New York-ului. Aici sunt cele mai luxoase cladiri de birouri, hoteluri si zone rezidentiale de blocuri, atat de rezidentiale incat, probabil ca din cauza preturilor, destul de putine apartamente pareau a fi locuite. Insa privelistea pe care o ofera este minunata, sunt frumos si modern luminate, au gazon si aranjamente florale ingrijite, precum si un paznic la costum in postul de observatie.

De o parte si de alta a docului, pe timp de seara, plimbarea este foarte placuta: pe langa faptul ca aerul devine suportabil, poti admira macaralele lasate de decor luminate in diferite nuante, un iaht – muzeu, insa atractia principala este Puente de la Mujer, un pod care simbolizeaza o femeie si un barbat dansand tango. Mi-a placut ideea. Tot aici, exista restaurante pentru toate gusturile (cred ca si buzunarele); eu cu Go am preferat un sushi care a fost foarte, foarte bun.

Din pacate, am avut o problema cu cardul de memorie si toate pozele de astazi s-au pierdut, motiv pentru care va trebui sa ma credeti pe cuvant. Cam atat despre prima zi, maine exploram si alte locuri.

PS: Am citit si recitit toate comentariile la posturile noastre si vreau sa va multumesc de pe acum ca ati fost alaturi de noi si ca ati avut cate un cuvant frumos sa ne adresati. A ajutat mereu sa stim ca va intereseaza ce avem de spus si ca efortul nostru de sta pana noaptea tarziu (acum de expemplu e ora 02:02) nu e in van. Va multumesc si va imbratisez pe toti cu mare, mare drag!

Lili.

P.S. la P.S.: Am uitat sa multumesc si celor multi care ne-au citit si ne-au incurajat fara sa se faca vazuti pe blog. Pe unii va cunosc, pe altii nu, dar va multumesc in aceeasi masura. A insemnat mult orice gand bun indreptat spre noi. Multumesc!

Sa stii, Radu, ca nu au fost prea multe zilele in care nu te-am pomenit, iar in aceste ultime zile, cand ne apropiam din ce in ce in mai mult de apogeu, m-am gandit foarte mult la tine, dorindu-mi ca lucrurile sa fi fost altfel, iar tu sa fii aici cu noi. Ar fi fost cu totul altfel ca discutiile lungi de pe skype sa fie transpuse in realitate cu toti membrii echipei. De multe ori am fi avut nevoie de latura ta pragmatica, dar ce este mai important, am fi avut nevoie sa fii cu noi. Ne vedem in doua saptamani si sper sa ai timp sa iti impuiem capul cu tot ce am trait si pentru tine .

Capatul lumii: drumul din Rio Grande pana in Ushuaia, si apoi Ushuaia in sine, este neasteptat de frumos si de spectaculos. Alungati orice gand de pustietate si nimic … probabil asta era in capul nostru cand ne imaginam unde vom ajunge. Ei bine, surpriza: cu cat te apropii de Ushuaia, intri intr-o zona de munte impresionanta, cu lacuri, rauri, dealuri, vegetatie bogata si munti acoperiti cu zapada. Se facea chiar si ski nautic pe unul dintre lacuri!

Apoi a urmat semnul de intrare in Ushuaia, unde pe mine m-a cuprins o bucurie enorma ca am reusit sa ducem proiectul pana la sfarsit, dar si pentru ca AM AJUNS LA CAPATUL PAMANTULUI! A fost un sentiment tare placut si sunt fericita ca l-am putut trai.

Apoi, dupa ritualul de cautat hotel – pe care il respectam cu sfintenie de aproape doua luni – am mancat la un irish pub, am dat o tura prin oras si am sarbatorit mai pe seara evenimentul tot la un irish pub – Dublin – unde unii au baut mai mult, altii mai putin , fiecare dupa stare si necesitate.

Asadar, Radu, pe scurt, cam asta este cu Ushuaia si cu cel mai sudic loc din lume: fin del mundo cum scrie aici peste tot.

Acum imi dau seama ca pe 21 noiembrie eram la mitad del mundo (jumatatea lumii – in drum spre Otavalo – Ecuador), iar acum, 10 ianuarie am ajuns la fin del mundo, Ushuaia – Argentina. Interesant…

Urmeaza Buenos Aires, iar pe 22 ianuarie hopa in avion si, dupa multe ore de zbor, ne intoarcem la realitate.

Ca sa fiu sincera mi-e dor de casa – de familie si de prieteni. Am realizat in excursia asta ca eu ma atasez de oameni si nu de locuri, ca orice peisaj frumos devine si mai frumos daca il poti admira cu oamenii pe care ii iubesti si care au un loc special in viata ta. In fiecare oras ori loc fain ne intrebam daca am putea trai acolo (uneori locurile erau groaznice asa incat adaugam un stimulent finaciar imaginar foarte mare eu as putea trai oriunde, atata timp cat ii am pe cei mentionati mai sus langa mine.

Ok, ar trebui sa ma duc si eu la somn, altfel o sa va filosofez pana dimineata (apropos, aici e 1.30 noaptea).

Va imbratisez cu drag,
Lili, de la capatul pamantului. (ce-mi place sa spun cuvintele astea )

Desi a fost de doua ori la spital, cu contractii la fiecare 8 minute si niste dureri insuportabile, au trimis-o acasa si i-au spus sa se intoarca atunci cand contractiile vor ajunge la 3 minute ori daca nu pe 2 ianuarie o vor interna pentru o operatie catalogata ca operatie de risc maxim!?!

Cand a inceput sa nu mai vada in fata ochilor de durere si oboseala, s-a dus iar la spital si abia atunci au recunoscut si medicii gravitatea situatiei. Procedurile ca masca de oxigen, tuburile si apoi epidurala au fost absolut necesare, iar acum iau sange de la bebe ca sa vada nivelul de oxigen pe care il are el.

Va rog, cand cititi randurile acestea, sa indreptati un gand bun spre surioara mea, poate o sa aiba un travaliu mai usor. Va multumesc si scuze pentru postul of topic.

Draga mea ratusca, sunt alaturi de tine; chiar daca fizic ne despart mai mult de 10.000 km in linie dreapta, cu sufletul si cu gandul sunt numai la tine! Abia astept sa aud ca a venit bebe voios si sanatos!

UPDATE: De aproximativ jumatate de ora avem o nepotica – o cheama Ayana si are 3,58 kg si o claie de par si e foarte frumoasa!

Compenseaza ultimele zile in care ne-am cam chinuit si oboseala incepea sa-si spuna cuvantul. Prin urmare, e foarte bine!

Va imbratisez pe toti,
Lili.

Happy anniversary si sa aveti o viata faina impreuna si de acum incolo!

Hugs,
Golilipagos .

Ati aflat pana acum despre aventura noastra in desertul de sare. Nu pot sa nu scriu si eu despre asta; a fost mult prea intens.

So… dupa o noapte minunata petrecuta in hotelul de sare, dupa cateva ore absolut minunate in desertul de sare, a urmat cosmarul de cel putin 6 ore: desertul de sare a inceput sa ne inghita (exagerez, evident, numai rotile masinii erau cerute ca “jertfa”).

Eram asa de concentrata sa fac cat mai multe fotografii, incat atunci cand masina s-a oprit, prima mea impresie a fost ca facem obisnuita sesiune foto. Well… a fost o mini-sesiune foto: a masinii impotmolite.

Dupa analizarea situatiei, am hotarat ca trebuie sa descarcam din bagaje pentru a mai scadea din greutate, apoi Serban a inceput sa sape la roti, iar restul ne-am dus dupa placi de sare pentru a le folosi ca baza de plecare la rotile inecate in namol. Placile de sare erau in urma noastra, la mai mult de 10 minute; dupa ce am incercat duritatea si rezistanta placilor, am inceput sa rupem bucati cat mai mari, sa le adunam in turnulete si, in fine, cu bratele incarcate de “bunatati”, am pornit-o spre barcuta esuata.

Toate astea se intamplau pe un soare in plin avant (era ora 15.00), iar greutatea sarii ne-a amortit bratele aproape instantaneu. Pana la urma, am reusit sa ne prezentam cu ele la locul faptei, plini de speranta ca, odata ce le vom pune sub roti, ne vom putea continua drumul spre San Pedro, iar mica intarziere o vom recupera fara nicio problema.
HA.

A urmat prima incercare: am impins masina din spate, pana am facut gropi cu picioarele; masina in aceeasi pozitie. A doua incercare: am impins masina din fata; am urlat, ne-am opintit, masina in aceeasi pozitie. Ba nu, s-a scufundat si mai rau.

A inceput sa ne fie clar ca nu vom reusi prea curand, de unii singuri, sa facem progrese, motiv pentru care am format ad-hoc 2 echipe: Go cu Daria sa se duca in satul care se vedea in departare sa caute ajutoare, eu cu Doomz sa sapam la fiecare roata pentru a o aduce la suprafata.

Zis si facut: Go cu Daria – echipati cu o sticla de 1/2 apa (am impartit jumate-jumate apa pe care o aveam ) si o gentuta in care speram sa aduca alta apa sau niste saci, orice ce ar putea ajuta la pornirea masini i- au plecat prin desert, spre sat. Era foarte ciudat sa-i privesti cum se indepartau: parca erau tot in acelasi loc, dar totusi, foarte departe. Doua puncte mici: unul rosu si unul negru. Ne uitam cu mari sperante in acea directie.

Eu cu Doomz am inceput sa sapam. Cum in dotare nu aveam decat o singura lopatica, eu am sapat cu un cutit . Mi-au fost de mare folos manusile mele rosii, pentru ca o data ce taiam bucatile de lut/namol/sare, le luam cu pumnii si le dadeam la o parte, pana am format un damb in jurul meu. Doomz a hotarat ca cel mai bine este sa facem cate o rampa la fiecare roata, apoi sa punem placile de sare pentru a incerca sa iesim.

Procedura a fost foarte complicata, pentru ca logistica noastra era rudimentara, dar si pentru ca soarele era hotarat sa ne perpeleasca ca pe niste pui la rotisor. Ne-am blindat noi cat am putut: cu esarfe, palarie, caciula, crema de soare, dar tot simteam fiecare raza indreptata spre noi. Noroc ca mai batea vantul.

In timp ce sapam, ne uitam cu ochi mari (cred ca si umezi) spre jumatatile noastre si ni se parea ca au ajuns la sat, insa in acealsi timp pareau ca abia au plecat, iar incet, incet au disparut. Era inca prima ora a travaliului, asa ca inca eram destul de linistiti; ma rog, cat ne permitea situatia.

In timp ce sapam, ne mai uitam in jurul nostru si de cate ori vedeam cate o masina trecand, faceam semne disperate (cu oglinda si cu un fular rosu), in speranta ca macar cineva va incetini si ne va ajuta. Ei bine, nu s-a intamplat asa ceva. Cum timpul trecea destul de repede, se facuse deja o ora jumate de la plecare spre sat, am inceput sa ne intrebam de ce nu se intampla nimic, de ce nu se intorc, etc. Elaboram tot felul de scenarii, pe de o parte cu ce actiuni au intreprins ei, pe de alta parte cu ce urma sa facem noi daca reusim sa pornim masina, dar si daca nu reusim.

Trebuie sa spun ca, in tot acest timp, nu m-am gandit nicio secunda ca nu vom pleca din vastul desert; aveam certitudinea ca se va intampla si ca e doar o chestiune de timp. Poate din acest motiv, am fost foarte calma, mi-am golit mintea de orice alt gand, iar toata energia mea am indreptat-o spre sapat, carat, impins.

Inainte sa plece prima echipa in sat, am hotarat ca daca in doua ore nu se intorc, eu cu Doomz incuiem totul in masina si mergem dupa ei. Astfel, dupa ce am sapat timp de 2 ore (cred ca va imaginati cum ne simteam mainile si restul corpului), ne-am dus sa mai aducem niste placi de sare, iar in timp ce ne indreptam spre masina cu bratele pline, am observat o masina care s-a oprit undeva in departare si parca se misca un punct rosu si unul negreu. Am pornit spre acea masina, si, intr-adevar, era Go cu Daria si cu ajutoarele lor.

Am fost atat de fericita ca ii vad! Cu ajutoare, fara ajutoare, l-am strans asa de tare in brate pe Go! Erau amandoi foarte bronzati pe fata, cu urme de ochelari de soare, iar Go mai mult sarea, decat mergea, intrucat a facut niste basici imense in talpa.

Ei bine, deja era ora 18 si ajutoarele noastre, despre care Daria a spus deja ce era de spus (au fost interesati doar de suma prea mare de bani pe care au cerut-o ca sa faca o fapta buna si nu de ceea ce ni s-a intamplat) se miscau foarte incet si nu pareau sa dea importanta prea mare evenimentului. La o prima incercare nereusita de a scoate masina, au spus sec ca se duc sa aduca sare si au disparut. Cam o ora nu i-am mai vazut.

Noi am crezut ca au plecat si ne-au lasat balta, cu o lopata si doi drugi de lemn, asa ca am inceput sa facem ce credeam noi ca e bine. Am mai sapat sub masina, am impins, am tras, am ridicat, masina nemiscata. Era efectiv esuata, iar rotile se invarteau in gol.

Intr-un final, cei trei crai s-au intors, carand caramizi de sare si un fel de cric cu care au inceput sa ridice roata cu roata si sa infiga caramizle de sare sub ele.

Deja se insera, am vazut un apus de soare foarte frumos, iar cand nici soarele nu ne mai lumina, am scos lanternele. Lupta cu rotile si drobul de sare a continuat pana pe la ora 20.30.

Intre timp, in departare, niste fulgere isi faceau de cap, iar norii negrii se indreptau in trap spre noi. Pe deasupra, vantul sufla atat de tare, incat aproape ca nu auzeam ce vorbim. Pentru ca de acum eu si Daria nu prea mai aveam cu ce sa ajutam, ne-am blindat cu hainele anti-vant si ne pazeam averea.

La un moment dat, m-am gandit ca pot sa fac o cazemata din toate bagajele pe care le-am scos din masina, cazemata care sa ne protejeze putin de vant, astfel ca le-am dat forma potrivita si m-am adapostit cu Daria in micul patrat. Am stat in fund si am privit cum se apropie furtuna, cum fulgera din ce in ce mai aproape, iar masina este tot in namol. Am avut totusi noroc: pana la urma furtuna s-a hotarat sa o ia in sens opus. Vantul ne-a fost de ajutor.

Ca sa nu mai lungesc povestea, va spun ca dupa a 4-a sau a 5-a incercare, masina a reusit sa iasa din gropile in care a fost scufundata, iar bucuria noastra a fost pe masura.

Pentru ca sa nu riscam o noua esuare, hotarasem inainte ca Doomz sa o opreasca departe de locul cu pricina, urmand sa caram apoi bagajele pe rand. Astfel, eu cu Daria am facut prima tura de carat, iar Go a ramas la bagaje; apoi m-am intors cu Daria si am ramas eu la bagaje.

A fost interesant sa stau noaptea, in mijlocul desertului, doar cu o luna printre nori, cateva stele, doua valize, o lada de scule si o lanterna. In mod normal, as fi preferat sa iau toate bagajele in brate, in spate, oriunde si sa fiu langa masina, dar in acel moment nu am simtit nicio secunda vreo frica. Cred ca cineva, acolo sus, ma pazea .

Apoi a venit Doomz, si in sfarsit, am reusit sa repunem toate lucrurile la locul lor. Inclusiv pe noi.

Restul… e istorie.

Lili.

Este foarte greu si obositor sa o iei din loc in fiecare dimineata. Sa impachetezi bagajul, (sa concentrezi din trei rucsace, cele necesare pt 2-3 zile) sa fii sigur ca il faci cat mai ordonat si rapid, astfel ca seara, cand esti sfarsit de oboseala, sa stii exact ce unde este.

Ajuns la hotel, incepe etapa de studiere a baii: daca este si cum functioneaza apa calda, cum sa faci sa nu iti cada dusul in cap, sa nu uiti niciodata ca hartia igienica se arunca numai in cosul de gunoi, in caz contrar existand riscul sa te trezesti cu un wc infundat. La fel de importanta este si vanatoarea de prize: avem de incarcat telefoane, laptop, bateriile de la camera foto, etc, iar nu o singura data s-a intamplat sa existe doar o singura priza. Astfel, trebuie sa prioritizezi sau, eventual, sa te trezesti noaptea sa hranesti alternativ aparatele. Foarte importante sunt si adaptoarele de priza!

Dar pana sa ajungi sa faci aceste operatiuni, mai intai trebuie gasit hotelul . Asa incepe inca o ora sau chiar mai mult, de identificat strada pe care te afli (de multe ori nu mai corespunde numele), urcat – coborat pe stradute inguste, cautat printre hoteluri, vazut camere, negociat pretul. Dupa o zi intreaga de stat in masina, incepe sa creasca frustrarea din ce in ce, si iti vine sa te instalezi in prima camera ce ti se pune la dispozitie. La fel de importanta dar si obositoare este cautarea unui restaurant decent si acceptabil ca pret in care sa iti poti pune burta la cale, fara sa te trezesti a doua zi in baie.

O alta problema care ma chinuie, este starea de rau cauzata de altitudine: toti avem mereu cheaguri de sange uscat in nas, care uneori se transforma intr-un mic firicel care vrea sa iasa . Pe langa asta, ca de obicei, eu manifest toate celelalte simptome, precum greata, varsaturi, dureri de cap, etc cauzate de altitudine. Este extrem de enervant si uneori, ajung in punctul in care mi se pare ca nu mai merita efortul. Dar cand ma uit in jur si vad cate frumuseti se deschid in fata mea, ma mai luminez, mai inghit cate o pastila si imi recapat entuziasmul.

De asemenea, fiind perioada Craciunului, am un sentiment de tristete care ma tot bantuie, deoarece este prima oara cand sunt departe de familie si de prieteni in aceste zile. Compensarea o realizeaza noua mea familie, adica sotul meu iubit, -fiind primul Craciun petrecut impreuna in aceasta calitate-, precum si cealalta jumatate a gastii expeditioniste.

Ca sa nu va sperii prea mult, o sa ma opresc aici. Nu vreau sa para ca este un chin ceea ce facem: este o aventura extraordinara pe care nu o lasam sa fie umbrita de cele amintite, dar care, ca si orice lucru in viata, are si parti despre care nu prea ne place sa vorbim, dar care sunt cu noi si fac parte din noi.

De o luna si 2 zile am inceput sudamericana si, tragand linie, pot sa spun ca este absolut fantastic ce mi se intampla si ca ma simt extrem de norocoasa ca pot face si trai toate acestea.

P.S. In orice zi de acum incolo, surioara mea va naste.
Din pacate, nu pot sa fiu langa tine, ratusca, dar vreau sa stii ca ma gandesc in fiecare clipa la tine si iti doresc sa faci bebe repede, usor si sa fie sanatos/a. Iti tin pumnii sa fie totul bine .

Va imbratisez cu mult drag,
Lili.

• Unde oamenii sunt la fel de multi pe strada carosabil ca si masinile.
• Unde oamenii au de vandut incontinuu lucruri altor oamnei. Muuulte lucruri.
• Unde vanzatorii nu negociaza. Unde vanzatorii se simti jigniti daca negociezi.
• Unde masinile sunt mult prea multe.
• Unde masinile sunt atat de poluante!
• Unde drumurile mai mult urca decat coboara.
• Unde drumurile sunt prea inguste.
• Unde parcarile sunt prea mici.
• Unde te poti pierde pe stradute si tot ajungi acolo unde vrei.
• Unde cele mai frumoase si mai vechi case sunt lasate in paragina.
• Unde cele mai multe biserici sunt lasate de izbeliste.
• Unde sunt atat de multe blocuri incepute si neterminate.
• Unde altitudinea este de 3870 m. Uneori si 4000 m.
• Unde in sfarsit m-am obisnuit cu altitudinea.
• Unde inima ti-o ia inainte.
• Unde ai nevoie de multa apa!!
• Unde hotelurile sunt cam scumpe.
• Unde camerele de hotel sunt pictate. Unde o doamna “respectabila” se uita dezaprobator la tine cand vrei sa intri in baie .
• Unde apa este ori rece ori fierbinte. Sa nu exagerez: uneori este si calaie .
• Unde mancarea este ieftina.
• Unde Margarita si Caipiroska costa numai 7 lei si sunt atat de bune!!
• Unde se vand fetusi de lama pentru ca sa iti aduca noroc?!?
• Unde se vand tot felul de ceaiuri si plante pentru o mai mare potenta .
• Unde femeile poarta clop pe cap. Fara sa stim de ce si cum stau acolo.
• Unde copiii sunt exploatati. Unde femeile sunt exploatate.
• Unde… ar trebui sa dorm, pentru ca maine sa ajung la Potosi.

Somn usor.
Lili.

Cel mai albastru cer: niciodata nu ne-a fost dat sa vedem un cer perfect. Peru a fost o incantare din orice punct il priveai: in sus, în jos, la stanga sau la dreapta. Astfel ca, atunci cand priveai în sus o imensa oglinda bleu se intindea deasupra capului, o oglinda atat de curata şi clara, incat ai fi putut sa te vezi în ea. Norisorii albi desavarseau opera, iar zambetul de pe fetele noastre reprezenta tributul pe care il puteam aduce naturii pentru toate bucuriile oferite. Fericire.

Cele mai multe stele: tot raul spre bine – pentru ca mi-a fost tare rau din cauza altitudinii (peste 4500 m – foarte sus, foarte repede) a trebuit sa oprim de mai multe ori de cat am fi vrut. Insa, cu aceasta ocazie am descoperit stelele. Nu ne dadusem seama ca serpuim sub cea mai mare concentratie de stele pe care ne-o puteam inchipui vreodata. Minunat.

Cei mai inceti vanzatori: de cate ori ajungi la o casa de marcat procedura se desfasoara în felul urmator: casiera te examineaza putin din cap pana în picioare, apoi ia un produs şi il marcheaza, se mai gandeste putin, mai ia un produs şi tot asa pana la final. În tot timpul asta, stiind ca mereu exista altceva mai bun şi mai important de facut, te uiti neajutorat la ea şi iti vine sa treci tu repede toate produsele prin minunea de aparat care bipaie. Intr-un final, pleci victorios cu captura intr-o plasuta, dorindu-ti sa te tina cat mai mult, pentru a nu mai fi nevoie sa pierzi minute bune din timpul atat de pretios al calatoriei. Mai cu viata!

Cele mai multe speedbump-uri: niciodata nu mi-as fi inchipuit ca pot exista atatea limitatoare de viteza. În mijlocul desertului, unde poate traverseaza un om pe zi strada, ori în orase, ori intre munti… deodata ne auzeam strigand “speeedbump!”, “banana!”, “rosu!” ori toate deodata. Din pacate, unele nu erau deloc marcate sau erau marcate dupa ce le treceai, iar cele mai multe aveau exact aceeasi culoare ca şi soseaua: mult noroc sa le detectezi din timp.

Cele mai multe serpentine: “Dumnezeule mare!!! Se vor termina vreodata?”. Cam asa ma intrebam pe sutele de km distanta de petrecut în masina. Serpentinele largi şi usoare erau floare la ureche, dar multe sunt tip “ac de par”, iar la altitudinile cele mari pe care a trebuit sa la trecem, stomacul meu nu a fost prea fericit. Noroc cu peisajul .

Cei mai multi vanzatori ambulanti: nu numai ca sunt cei mai multi, dar sunt şi cei mai insistenti. Se tin dupa tine toata piata daca e nevoie şi, ajunge o singura privire ca şi cum ai fi interesat, ca sa numai scapi de ei. Obositor.

Cea mai scumpa apa bauta: Machu Picchu – caldura mare – aproximativ 2 l de apa adusi cu noi bauti repede – apa cumparata de acolo 1,5 l – 25 de lei.

Cele mai “incapatoare” masini: nu o data ne-a fost dat sa vedem intr-o masina foarte multe capete, mai multe decat ai fi tentat sa crezi ca e normal. Daca incepeai sa numeri ajungeai la cifre precum: 5-6 adulti şi 3-4 copii, iar în mintea ta se dadea deja comanda de profund disconfort din orice punct ai privi problema. Auch.

Cel mai slab instinct de conservare: mai tineti minte ca va spuneam cum in Galapagos animalele nu se tem de oameni. Ei bine, aici am intalnit oamnei care sunt precum animalele de Galapagos: doar ca ei nu se tem de masini. Trec strada pe oriunde şi oricum, nu schiteaza nici macar un gest ca ar fi deranjati de ditamai jeepul care se apropie, iar daca incerci sa claxonezi, se uita putin peste umar fara a parea sa inteleaga ca te-ai adresat lor. Merg mai departe.

Toate una peste alta, au facut din Peru o experienta de neuitat. Mi-ar fi placut sa putem petrece mai mult timp aici, sa putem explora mai adanc frumusetile pe care le are de oferit. Poate va exista o data viitoare numai cu Peru.

Va imbratisez cu drag pe toti şi ne auzim din Bolivia. Lili.

Datorita portului, orasul este mai dezvoltat decat Quito şi americanismul este atat de bine impregnat aici, incat în cartierul în care locuim noi am trece usor ca fiind o familie de americani (în vacanta sau nu).

Zona turistica în care am fost ieri, este bine pazita de politisti: din 10 în 10 metri este cate unul postat. Am facut o plimbare pe malul raului Guayaquil, pe Malecon 2000, unde incep la un moment dat niste galerii cu magazine, asemanatoare galeriilor Orizont din Brasov, care ofera spre vanzare haine, incaltaminte, ceasuri, gablonturi, etc, de prost gust, dar la un pret exagerat de mare.

Din fericire, pentru mine incantarea a venit cand am intrat în gradina care se afla pe Malecon, o gradina tropicala cu flori şi arbori exotici, papagali şi fantani care mai racoreau putin cele peste 30 de grade din aer. O sa vedeti poze de la baieti.

Apoi am vizitat o biserica, dupa care am urcat exact 456 de trepte (erau numerotate, sa nu credeti ca am stat eu sa le numar… nu de alta, dar aveam de admirat peisajul) de pe Cerro Santa Ana, care este un un deal care are in varf un far şi ofera o panorama foarte frumoasa asupra intregului oras, precum şi asupra raului (un rau foarte murdar ).

Aceasta zona, treptele de pe Cerro Santa Ana, reprezinta cea mai mare poleiala a orasului: de fiecare parte a strazii, sunt magazine, puburi, restaurante, posibil şi case de locuit, frumos colorate şi aranjate, treptele lucesc de curatenie, sunt palmieri, totul pare idilic. De asemenea, cate un politist la fiecare cotitura a drumului. Insa, daca iti iei o clipa mintea de la caldura care te topeste şi oboseala care iti face genunchii sa tremure, si privesti mai bine în jurul tau, vezi ca, de fapt, cladirile viu colorate sunt doar pe laterala treptelor, iar orice spartura în ele, iti ofera o priveliste jalnica, de dealuri murdare, beton armat, case neterminate. Dar este de admirat efortul pe care l-au depus, sa poata oferi putinilor turisti pe care ii au ceva frumos de vizitat.

Premiul meu in urma urcusului, pe langa panorama vazuta, a fost o empanada cu pui cumparata de la una din casutele cele frumos colorate, care pe langa faptul ca a fost ieftina (50 de centi), a fost şi foarte buna

Masa principala am luat-o exact în momentul în care se facea economia de curent în oras (în fiecare zi, timp de o ora, tot orasul ramane fara curent electric), dar nu a fost nicio problema: ni s-a aprins o lumanare pe masa, iar lanterna era obligatorie daca foloseai baia A fost romantic.

Ca şi Quito, si Guayaquilul este foarte aglomerat, la intoarcere am trecut printr-un puhoi de oameni care nu se mai termina, iar traficul rutier este un haos de autobuze, destul de vechi, şi masini mici foarte vechi Taxiul care ne-a dus acasa, a fost subiectul amuzamnetului nostru, pentru ca la fiecare hop ne intrebam cat mai avem ca sa fim ca familia Flinstone… sa alergam cu slapii pe jos dar cu o carcasa de masina în jurul nostru . În fine, am ajuns teferi acasa şi ne-am extras toti 5, incet, incet din masina antica).

Azi, este prima zi de lupta pentru recuperarea masinii, asa incat Go cu Doomz sunt la lucru, în port. Mai norocoase, eu cu Daria am fost la piscina (cartierul nostru rezidential are un club cu teren de fotbal, de tenis, etc şi piscina cu sezlonguri), dar nu am stat foarte mult pentru ca este ingrozitor de cald.

Cam asta este pana acum cu Guayaquilul, pana data viitoare va pup pe toti şi va imbratisez tare, tare.

PS: La multi ani pentru ieri!

Quito:
Contradictie!
Desi este saracie mare, un apartament cu 2 camere costa 60.000 de dolari. Desi au forme geografice de invidiat, poluarea este incredibila. În rest, este dragut, pitoresc şi fiind primul oras sud-american pe care l-am vazut a avut un impact puternic asupra mea. Exista şi orasul nou, care este foarte diferit de zona veche, e curat şi frumos aranjat, iar în parcul Carolina, parcul central, duminica dimineata, hoarde de oameni fac sport; poate acesta este motivul pentru care nu am prea vazut persoane grase .

Arhitectura – este un haos total sau poate asa il percepem noi. Case incepute şi neterminate, trepte care duc, literalmente, spre nicaieri, biserici autohtone, dar şi o copie a celebrei Notre-Dame de Paris. La fel, în zona noua exista o ordine în dezordine şi ochiul se poate relaxa.

Oamenii – din nou contradictiile sunt prezente peste tot. Pe de o parte, taranii -care cu portul lor popular, par nefiresti în aglomeratia urbana, pe de alta parte, locuitorii obisnuiti ai orasului par ca nu isi pot depasi conditia, dar sunt mandri ca isi duc viata la oras. În general, toti sunt amabili şi zambitori… well, pana la proba contrarie…

Vremea – ce bine e cand e cald şi soare! Spre sfarsit de noiembrie, soarele arde şi noi, blanquitos, avem musai nevoie de lotiuni de soare.

Mancarea – neasteptat de buna. Difera de la un restaurant la altul, şi la pret şi la calitate, dar spre surprinderea mea am tolerat-o foarte bine şi mi-a placut foarte mult. Abia acum, cand scriu postul, 26 noiembrie, am niste problemute cu stomacul, dar sper sa treaca repede şi oricum, am rezistat mai mult decat am crezut . A, da… am mai avut un episod neplacut cand am coborat de pe Cotopaxi: stomac intors pe dos, frisoane, dureri ingrozitoare de cap; şi toate astea de la o supa de asparagus, dar şi din cauza deshidratarii (de atunci am mereu langa mine sticla cu apa ).

Muzica – salsa, bachata, merengue, reggaeton şi cand te saturi de ele o iei de la capat cu salsa, bachata…. Carmen (Martini) ti-ar fi placut , mie imi cam joaca piciorusele ori de cate ori aud o salsa sau o bachata.

Cotopaxi:
Extraordinar!
Şi acum, cand ma gandesc în urma la ziua cu pricina, am un zambet pe fata de la o ureche la alta. Experienta pe care am trait-o pe Cotopaxi ma va provoca mereu sa imi incerc rezistenta fizica, poate chiar pana la epuizare, pentru a ma putea infrupta apoi din maretia pe care ti-o ofera natura.
Urcusul de la 4.500m altitudine pana la 4.723m iti ia mai mult de 45 de minute şi este aproape infricosator cat de incercat iti este organismul. Insa, chiar daca simti ca ai atins punctul de la care nu mai vrei sa faci niciun pas în plus, cand te uiti în jur şi vezi cu ce esti rasplatit, nu poti sa nu vrei mai mult. Motiv pentru care, am urcat şi mai sus, la 5.000 m altitudine, inca 30 de minute, chiar la baza vulcanului, langa ghetari.
Am admirat privelisti care iti pot taia respiratia la fel ca şi lipsa de oxigen, privelisti pe care nu cred ca le voi uita vreodata. Erau momente cand vantul se oprea şi se asternea o liniste atat de adanca, incat, inchizand ochii, ma intrebam daca mai exista ceva pe lumea asta mai profund de atat. Mi se parea ca plutesc în eternitate.
Mi-am permis luxul sa ma opresc, sa inchid ochii şi sa ma gandesc la toti cei dragi mie şi la cat de mult inseamna ei în viata mea. Am trait acel moment cu o asa o intensitate, incat mi-au dat lacrimile şi imi doream ca fiecare dintre ei sa fie langa mine… ei bine, ati fost! -in sufletul meu!…
Urmeaza coborarea, nu mai mult de 15 minute: picioarele ti se afunda în nisipul lasat de lava, şi te simti ca un copil la joaca: fericit! Fericita am fost şi eu ca am avut norocul sa pot trai asemenea momente. Nici macar problemele de sanatate pe care le-am avut în acea seara, nu au umbrit cu nimic extraordinara aventura.

Otavalo:
Colorat!
Drumul spre Otavalo este impresionant: prapastii adanci, dealuri molcome, dar şi un varf de Cotopaxi care parca te urmareste.
Otavalo este un targ frumos, cu foarte multe culori vesele si unde negocierea este cuvantul de baza. Mi-a placut, nu m-am plictisit deloc – fata de alti membri ai grupului – şi as fi cumparat atatea de acolo daca nu as fi stiut ca nu am loc în bagaje nici macar de un fir de ata in plus. Tot m-am ales insa cu o palarie şi cateva maruntisuri .

Galapagos:
Inca în desfasurare.
Este o alta lume, unde oamenii şi animalele traiesc în buna pace. Testoase, iguane, pelicani, boobies, lei de mare, pescarusi, tot felul de pestisori, ocean, baie, plaja, soare, arsuri, snorkeling, excursii cu barca pe alte insule, mancare buna… cam asta este viata noastra pe Galapagos. Cu poze va delecteaza baietii.

Cam atat am avut de raportat. Pana data viitoare, va pup pe toti şi va imbratisez tare, tare.
Lili, din Golilipagos