Am plecat din Concepcion cu gândul de a ajunge în Valdivia sau Puerto Montt, însă, pe drum, ne-a picat fisa că, ieşind de pe autostradă şi făcând un mic ocol, putem vedea câte ceva din celebrul Chilean Lake District, atât de lăudat de toată lumea.

Aşa că, după Temuco am făcut un easy left din autostradă (btw, au chileenii ăştia o autostradă, mamă-mamă) şi am intrat pe drumul de Villarrica şi, totodată, în nori şi ploaie – de care n-am scăpat până seara târziu.

Villarrica este un orăşel de 10 străzi pe 10, pe malul lacului cu acelaşi nume, în care fiecare a doua casă are camere de închiriat (cabañas) pentru turişti şi fiecare a treia casă e hotel sau restaurant. Pe cale de consecinţă, n-a fost foarte greu să ne găsim unde să stăm, principala problemă fiind cu preţurile.

După ce ne-am instalat – într-un hotel foarte cute cu view spre lac – am ieşit să păpăm şi să ne plimbăm un pic, ocazie cu care am constatat că, pe vreo 10-15 kilometri de-a lungul lacului (probabil mai mult, dar atât am văzut noi), este plin ochi de vile şi hoteluri, fiind aproape imposibil să cobori din şosea la lac. Într-un final, a ochit Doomz o cărăruie (per pedes only) şi am reuşit să vedem şi noi lacul de aproape – mă rog, cât se vedea printre nori şi ceaţă.

Ne-am întors în oraş cu planul de a bea un pahar în memoria lui 2009 însă toate stabilimentele din centru erau închise şi se reapucase să plouă, mărunt, dar insistent, aşa că am decampat în cele din urmă la restaurantul de lângă hotelul nostru unde, în sunet de trompete şi companie de vârsta a treia, am executat, în medie, câte un cocktail, după care am fugit pe balconul din camera Dumjilor să vedem focurile de artificii de la miezul nopţii.

Între timp, ploaia se oprise şi faleza se umpluse ochi de populaţie care făcea o atmosferă foarte faină, iar artificiile au fost neaşteptat de mişto. Unul dintre hotelieri, probabil văzându-ne că ciocneam cu Cola Zero, a venit şi ne-a adus o sticlă de şampanie – de căpşuni, of course – şi patru cupe, după care ne-a pupat viguros pe toţi urându-ne ”feliz año” şi alte alea.

După ce am rezolvat şampania şi focurile de artificii, Daria a decis că rămâne să se culce, însa noi doi şi Doomz am plecat să căutăm fiesta – cu variate grade de succes, după cum voi explica.

Mai întâi, ne-am dus la locul de unde se trăgea cu artificii, auzind noi ceva muzică. Într-adevăr, era un concert de ceva salsa-manele care s-a terminat în exact secunda în care am ajuns noi acolo. Înapoi în centru, am găsit, cred, căminul cultural, tot cu formaţie, însă – believe it or not – era coadă la intrare. Aşa că ne-am apucat să căutăm discoteca Conga cu care văzusem noi nişte afişe prin oraş.

După vreo jumătate de oră de plimbat am şi găsit-o şi, fără să ştim asta, eram pe cale să avem cea mai psihedelică experienţă a vieţii noastre. Când am ajuns, discoteca – mă rog, aşa îi ziceau ei, eu aş fi folosit expresia ”bufetul Dorobanţi cu glob cu oglinzi” – era închisă, goală şi tăcută. La întrebările lui Doomz, ni s-a dezvăluit că petrecerea începe în 10 minute şi putem să intrăm pe altă uşă.

Am intrat, făcându-ne că nu o vedem pe tanti care tăia bilete. Eram noi, un cuplu de tractorişti la vârsta a doua şi o familie cu copii. Linişte. Lumini. Mirrorball. După vreo 10 minute, din partea casei, am primit un fel de pischweisser – probabil şampanie cu compot şi apoi măşti şi fluiere. După încă vreo 10 minute, am reuşit să aflăm că aveau o problemă tehnică – ceva cu DJ-ul şi cablurile – dar că s-a purces la remedierea ei.

În fine, după alte 10 – 20 de minute, s-a pornit muzica – of course, tot salso-manele – drept care ne-am ridicat şi am plecat, făcându-ne că nu o vedem pe tanti care tăia bilete şi se uita cu jind după noi.

Şi cam atât. Nu ştiu cât de funny o să vă pară, noi însă ne-am cam dixtrat. Poze mai multe are Doomz, o să le pună la un moment dat.

Feliz año!

Am ajuns azi în Concepcion, Drobeta Turnu-Severinul Chileului, ne-am instalat într-un apartament şi am păpat un sushi absolut demenţial.

Cel mai fain a fost că, deşi ne fusese promisă conexiune la internet, când ne-am pornit laptopurile – lula. Drept care ne-am dus cu jalba în proţap la proprietari, sperând cel mult într-un discount, însă, după ce s-au sfătuit un pic, şi-au cerut mii de scuze, ne-au pus în braţe un modem de cablu şi ne-au zis ca ne aşteaptă la micul dejun (teoretic neinclus in preţ). Not bad.

Mâine dimineaţă o pornim spre Valdivia sau Puerto Montt, să vedem unde ne prinde anul nou. Just in case – La mulţi ani, un nou an şi un nou deceniu cât mai happy la toată lumea de la exploratorii sudului!

Mirosul de cauciuc fierbinte şi zgomotul roţilor de metrou îmi aduc invariabil aminte de Paris şi metroul 13 de la Pernety. De altfel, şi restul Santiago-ului îmi aduce aminte de Paris – străzile, clădirile, pieţele, Camera Deputaţilor, podurile, intrarea la muzeul de sub Palacio de la Moneda. Drept e, un Paris ceva mai puţin curat şi bine îngrijit şi înconjurat de munţi, unde râul Mapocho e mult mai firav şi mai rapid decât Sena, but still.

După ce în prima zi am dat o tură de centru – Plaza de Armas, Plaza de la Constitucion, Palacio de la Moneda – a doua zi, dis de dimineaţă (pe la 1) am luat funicularul până în vârful Cerro de San Cristobal unde ne aşteptau Virgen Maria şi o vedere de 360° asupra oraşului.

De acolo, am coborât prin Bellavista – un cartier foarte boem plin de cafenele şi salseteci – şi ne-am întors spre centru trecând pe la muzeul de Belles Artes şi Basilica de la Merced.

În ultima zi, am trecut prin cartierul vechilor (foştilor?) bogătaşi, plin de palate care acum sunt colegii şi universităţi, prin Barrio Paris – Londres, o zonă cu străduţe înguste mărginite de case foarte asemănătoare cu cele din Barcelona, pe la biserica San Francisco şi pe la Biblioteca Nacional, terminând vizita pe cel de-al doilea deal cu view-uri faine, Cerro Santa Lucia.

Trebuie să vă zic şi de hotelul la care am stat, descoperit prin pură şansă – o casă boierească, foarte drăguţ aranjată, manageuit de o tanti pe la 60 de ani care (după cum a descoperit Lili) era divorţată, avea un copil psiholog (apparently, a big deal) şi a fost instaurată în jobul ăsta de fratele ei (proprietarul hotelului) ca să îşi mai alunge singurătatea, şi care tanti ne-a spălat (hainele), ne-a călcat şi ne-a hrănit cu o mămoşenie ieşită din comun. Drept e ca ne-a tras-o un pic la bani, dar no, nicio mamă nu-i perfectă

În cuvintele unui clasic – we’ll always have Santiago, baby.

In aceste momente surioara mea este internata in spital dupa doua zile intregi de chinuri si dureri. Se pare ca sistemul de sanatate englezesc nu te ia in serios pana cand nu dai semne ca mori in fata lor.

Desi a fost de doua ori la spital, cu contractii la fiecare 8 minute si niste dureri insuportabile, au trimis-o acasa si i-au spus sa se intoarca atunci cand contractiile vor ajunge la 3 minute ori daca nu pe 2 ianuarie o vor interna pentru o operatie catalogata ca operatie de risc maxim!?!

Cand a inceput sa nu mai vada in fata ochilor de durere si oboseala, s-a dus iar la spital si abia atunci au recunoscut si medicii gravitatea situatiei. Procedurile ca masca de oxigen, tuburile si apoi epidurala au fost absolut necesare, iar acum iau sange de la bebe ca sa vada nivelul de oxigen pe care il are el.

Va rog, cand cititi randurile acestea, sa indreptati un gand bun spre surioara mea, poate o sa aiba un travaliu mai usor. Va multumesc si scuze pentru postul of topic.

Draga mea ratusca, sunt alaturi de tine; chiar daca fizic ne despart mai mult de 10.000 km in linie dreapta, cu sufletul si cu gandul sunt numai la tine! Abia astept sa aud ca a venit bebe voios si sanatos!

UPDATE: De aproximativ jumatate de ora avem o nepotica – o cheama Ayana si are 3,58 kg si o claie de par si e foarte frumoasa!

Casnicia voastra a inceput in Brasov, s-a desfasurat in Canada, iar aniversarea celor 9 ani v-a prins in Chile… Cine ar fi crezut?

Happy anniversary si sa aveti o viata faina impreuna si de acum incolo!

Hugs,
Golilipagos .

Suntem bine cu totii!!!
Nu stiu cine naiba face poante, si de ce, dar suntem cu toti teferi si ok, si ne bucuram de Santiago.
P.S. pt. cine nu stie, parintii lu’ Serban au primit un telefon aiurea care zicea ceva de un accident. Si lumea s-a panicat. Sorry ca nu am sunat din Huascar, cellu nu mergea (ceva latina zicea ca nu mai sunt numerele din Ca valabile, si singurul telefon public era spart).
N.B. Telefonul meu nu mai mere, Serban l-a scapat in cap de cateva ori, deci numa cellu lui Serban ii bun, si al lui Go. Numaru’ lui go vi-l-am dat la telefon. Si acuma trec la postu meu pt. aia care nu stiu limba muma si se impleticesc pe aici:)
D.