Daca va intrebati de ce am avut nevoie de o cazemata, va trebui sa mai asteptati putin pana aflati raspunsul, adica sa cititi pana la sfarsit .

Ati aflat pana acum despre aventura noastra in desertul de sare. Nu pot sa nu scriu si eu despre asta; a fost mult prea intens.

So… dupa o noapte minunata petrecuta in hotelul de sare, dupa cateva ore absolut minunate in desertul de sare, a urmat cosmarul de cel putin 6 ore: desertul de sare a inceput sa ne inghita (exagerez, evident, numai rotile masinii erau cerute ca “jertfa”).

Eram asa de concentrata sa fac cat mai multe fotografii, incat atunci cand masina s-a oprit, prima mea impresie a fost ca facem obisnuita sesiune foto. Well… a fost o mini-sesiune foto: a masinii impotmolite.

Dupa analizarea situatiei, am hotarat ca trebuie sa descarcam din bagaje pentru a mai scadea din greutate, apoi Serban a inceput sa sape la roti, iar restul ne-am dus dupa placi de sare pentru a le folosi ca baza de plecare la rotile inecate in namol. Placile de sare erau in urma noastra, la mai mult de 10 minute; dupa ce am incercat duritatea si rezistanta placilor, am inceput sa rupem bucati cat mai mari, sa le adunam in turnulete si, in fine, cu bratele incarcate de “bunatati”, am pornit-o spre barcuta esuata.

Toate astea se intamplau pe un soare in plin avant (era ora 15.00), iar greutatea sarii ne-a amortit bratele aproape instantaneu. Pana la urma, am reusit sa ne prezentam cu ele la locul faptei, plini de speranta ca, odata ce le vom pune sub roti, ne vom putea continua drumul spre San Pedro, iar mica intarziere o vom recupera fara nicio problema.
HA.

A urmat prima incercare: am impins masina din spate, pana am facut gropi cu picioarele; masina in aceeasi pozitie. A doua incercare: am impins masina din fata; am urlat, ne-am opintit, masina in aceeasi pozitie. Ba nu, s-a scufundat si mai rau.

A inceput sa ne fie clar ca nu vom reusi prea curand, de unii singuri, sa facem progrese, motiv pentru care am format ad-hoc 2 echipe: Go cu Daria sa se duca in satul care se vedea in departare sa caute ajutoare, eu cu Doomz sa sapam la fiecare roata pentru a o aduce la suprafata.

Zis si facut: Go cu Daria – echipati cu o sticla de 1/2 apa (am impartit jumate-jumate apa pe care o aveam ) si o gentuta in care speram sa aduca alta apa sau niste saci, orice ce ar putea ajuta la pornirea masini i- au plecat prin desert, spre sat. Era foarte ciudat sa-i privesti cum se indepartau: parca erau tot in acelasi loc, dar totusi, foarte departe. Doua puncte mici: unul rosu si unul negru. Ne uitam cu mari sperante in acea directie.

Eu cu Doomz am inceput sa sapam. Cum in dotare nu aveam decat o singura lopatica, eu am sapat cu un cutit . Mi-au fost de mare folos manusile mele rosii, pentru ca o data ce taiam bucatile de lut/namol/sare, le luam cu pumnii si le dadeam la o parte, pana am format un damb in jurul meu. Doomz a hotarat ca cel mai bine este sa facem cate o rampa la fiecare roata, apoi sa punem placile de sare pentru a incerca sa iesim.

Procedura a fost foarte complicata, pentru ca logistica noastra era rudimentara, dar si pentru ca soarele era hotarat sa ne perpeleasca ca pe niste pui la rotisor. Ne-am blindat noi cat am putut: cu esarfe, palarie, caciula, crema de soare, dar tot simteam fiecare raza indreptata spre noi. Noroc ca mai batea vantul.

In timp ce sapam, ne uitam cu ochi mari (cred ca si umezi) spre jumatatile noastre si ni se parea ca au ajuns la sat, insa in acealsi timp pareau ca abia au plecat, iar incet, incet au disparut. Era inca prima ora a travaliului, asa ca inca eram destul de linistiti; ma rog, cat ne permitea situatia.

In timp ce sapam, ne mai uitam in jurul nostru si de cate ori vedeam cate o masina trecand, faceam semne disperate (cu oglinda si cu un fular rosu), in speranta ca macar cineva va incetini si ne va ajuta. Ei bine, nu s-a intamplat asa ceva. Cum timpul trecea destul de repede, se facuse deja o ora jumate de la plecare spre sat, am inceput sa ne intrebam de ce nu se intampla nimic, de ce nu se intorc, etc. Elaboram tot felul de scenarii, pe de o parte cu ce actiuni au intreprins ei, pe de alta parte cu ce urma sa facem noi daca reusim sa pornim masina, dar si daca nu reusim.

Trebuie sa spun ca, in tot acest timp, nu m-am gandit nicio secunda ca nu vom pleca din vastul desert; aveam certitudinea ca se va intampla si ca e doar o chestiune de timp. Poate din acest motiv, am fost foarte calma, mi-am golit mintea de orice alt gand, iar toata energia mea am indreptat-o spre sapat, carat, impins.

Inainte sa plece prima echipa in sat, am hotarat ca daca in doua ore nu se intorc, eu cu Doomz incuiem totul in masina si mergem dupa ei. Astfel, dupa ce am sapat timp de 2 ore (cred ca va imaginati cum ne simteam mainile si restul corpului), ne-am dus sa mai aducem niste placi de sare, iar in timp ce ne indreptam spre masina cu bratele pline, am observat o masina care s-a oprit undeva in departare si parca se misca un punct rosu si unul negreu. Am pornit spre acea masina, si, intr-adevar, era Go cu Daria si cu ajutoarele lor.

Am fost atat de fericita ca ii vad! Cu ajutoare, fara ajutoare, l-am strans asa de tare in brate pe Go! Erau amandoi foarte bronzati pe fata, cu urme de ochelari de soare, iar Go mai mult sarea, decat mergea, intrucat a facut niste basici imense in talpa.

Ei bine, deja era ora 18 si ajutoarele noastre, despre care Daria a spus deja ce era de spus (au fost interesati doar de suma prea mare de bani pe care au cerut-o ca sa faca o fapta buna si nu de ceea ce ni s-a intamplat) se miscau foarte incet si nu pareau sa dea importanta prea mare evenimentului. La o prima incercare nereusita de a scoate masina, au spus sec ca se duc sa aduca sare si au disparut. Cam o ora nu i-am mai vazut.

Noi am crezut ca au plecat si ne-au lasat balta, cu o lopata si doi drugi de lemn, asa ca am inceput sa facem ce credeam noi ca e bine. Am mai sapat sub masina, am impins, am tras, am ridicat, masina nemiscata. Era efectiv esuata, iar rotile se invarteau in gol.

Intr-un final, cei trei crai s-au intors, carand caramizi de sare si un fel de cric cu care au inceput sa ridice roata cu roata si sa infiga caramizle de sare sub ele.

Deja se insera, am vazut un apus de soare foarte frumos, iar cand nici soarele nu ne mai lumina, am scos lanternele. Lupta cu rotile si drobul de sare a continuat pana pe la ora 20.30.

Intre timp, in departare, niste fulgere isi faceau de cap, iar norii negrii se indreptau in trap spre noi. Pe deasupra, vantul sufla atat de tare, incat aproape ca nu auzeam ce vorbim. Pentru ca de acum eu si Daria nu prea mai aveam cu ce sa ajutam, ne-am blindat cu hainele anti-vant si ne pazeam averea.

La un moment dat, m-am gandit ca pot sa fac o cazemata din toate bagajele pe care le-am scos din masina, cazemata care sa ne protejeze putin de vant, astfel ca le-am dat forma potrivita si m-am adapostit cu Daria in micul patrat. Am stat in fund si am privit cum se apropie furtuna, cum fulgera din ce in ce mai aproape, iar masina este tot in namol. Am avut totusi noroc: pana la urma furtuna s-a hotarat sa o ia in sens opus. Vantul ne-a fost de ajutor.

Ca sa nu mai lungesc povestea, va spun ca dupa a 4-a sau a 5-a incercare, masina a reusit sa iasa din gropile in care a fost scufundata, iar bucuria noastra a fost pe masura.

Pentru ca sa nu riscam o noua esuare, hotarasem inainte ca Doomz sa o opreasca departe de locul cu pricina, urmand sa caram apoi bagajele pe rand. Astfel, eu cu Daria am facut prima tura de carat, iar Go a ramas la bagaje; apoi m-am intors cu Daria si am ramas eu la bagaje.

A fost interesant sa stau noaptea, in mijlocul desertului, doar cu o luna printre nori, cateva stele, doua valize, o lada de scule si o lanterna. In mod normal, as fi preferat sa iau toate bagajele in brate, in spate, oriunde si sa fiu langa masina, dar in acel moment nu am simtit nicio secunda vreo frica. Cred ca cineva, acolo sus, ma pazea .

Apoi a venit Doomz, si in sfarsit, am reusit sa repunem toate lucrurile la locul lor. Inclusiv pe noi.

Restul… e istorie.

La capătul unui drum de 200 km (dinspre Potosi), din care însă doar vreo 50 de ”puro asfalto” cum se zice pe aici, ne aştepta – nu foarte ospitalier – Uyuni, un mic orăşel al cărui singur atribut interesant este proximitatea faţă de Salar de Uyuni – deşertul de sare.

Zic că nu fu prea ospitalier pentru că, pe de o parte, ploua – pentru prima dată în aproape doi ani – iar pe de altă parte, ne-a luat vreo 2 ore până să găsim un hotel decent şi care să nu ne jupuie de bani.

După un duş şi un somn atât de necesare, un mic dejun compus din pizza şi rezolvarea câtorva probleme administrative şi de serviciu (ceea ce s-a dovedit tare complicat căci la hoteluri nu există internet, iar cafe-urile care nu sunt închise au calculatoare fără USB şi viceversa), am zis noi că suntem pregătiţi să luăm în piept deşertul.

Except că nu eram. Ne-a picat fisa că ne trebuie benzină, apă şi provizii iar noi nu mai avem destul cash şi am constatat că ambele bănci din târg se închiseseră (da, şi bancomatele) şi redeschideau una la 2:30 şi cealaltă la 4. Aşa că unii ne-am pus să mai rezolvăm câte ceva (precum datul jos al noroiului de pe maşină, umplut rezervor şi canistră cu benzină), iar ceilalţi ne-am pus la coadă la bancă.

Pe la 3 fără ceva, cu bani în buzunar (nu mai zic nimic despre nesimţirea băncilor şi a funcţionarilor aferenţi), am reiterat ideea că suntem pregătiţi să luăm în piept deşertul.

Except că nu eram. După ce am ieşit din oraş şi am luat cap-compas N-V, ne-am dat seama că harta şi busola nu ne sunt suficiente să navigăm prin deşert şi că nu avem cum să găsim toate chestiile interesante de văzut, aşa că ne-am întors în Uyuni să căutăm pe net coordonate GPS.

Odată ce am rezolvat şi chestia asta, cu limba mică a ceasului apropiindu-se ameninţător de 5, ne-am dat seama că nu mai avem cum să plecăm spre deşert, drept care am tras o plimbare scurtă pe la cimitirul de trenuri şi printr-un mic colţ de deşert, ocazie cu care am nimerit, din greşeală, la un hotel de sare, unde ne-am hotărât să rămânem peste noapte.

Când zic hotel ”de sare”, chiar asta înseamnă – pereţi, podele, mese, scaune, paturi şi orice altceva din sare. Foarte frumos şi foarte OK serviciile, chit că singurii clienţi eram noi şi vreo câţiva chinezi; de asemenea însă, foarte scump

Buuuun. Dimineaţă, în fine, am luat deşertul în piept, de data asta destul de pregătiţi. Peisajul este absolut halucinant, cea mai mare parte constând din combinaţia de alb strălucitor a sării pe care umbli şi albastrul adânc al cerului de deasupra – motiv pentru care, fără ochelari şi cremă de soare nu ai ce căuta acolo. Trebuie să fii de asemenea foarte atent la ”miraje” – vizibilitatea este practic nelimitată, însă toate lucrurile (maşini, munţi, insule, etc.) par mult mai aproape decât sunt, iar sarea mai şi reflectă lumina, creând impresia că tot ce vezi e suspendat în aer.

Am făcut o tură destul de largă, oprindu-ne la două insule (deşertul ăsta a fost odată un lac sărat / mare şi acum au rămas insulele) cu corali şi cactuşi giganţi. E foarte fain să conduci pe acolo – poţi să citeşti ziarul fără să iţi fie frică că te-ai putea întâlni cu vreo altă maşină sau vreun obstacol.

Şi, când ne simţeam mai bine, ne-am apropiat puţin cam mult de marginea deşertului şi a început cu adevărat distracţia. Dar despre asta vă povesteşte Lili.

* Pentru necomputerişti, #FFFFFF este albul cel mai strălucitor pe care îl poate afişa un monitor.

Hello, Craciun Fericit la toata lumea!!! Pentru noi ii mai greu sa realizam ca este chiar Craciunul, ii foarte cald, soare, lame, deserturi, copaci in floare si colibri. Is destule decoratii de craciun in jur, si cantece cu Feliz Navidad, si culmea, cread ca vom trece tocmai de craciun printr-un oras numit Conception…dar totusi, noi ii craciun asa cum suntem noi invatati.
Draga Mama, io is bine sanatoasa, cred ca am slabit cam 5 kile, dar nu de foame, si nu ii un lucru rau. Am avut peripetii interesante, dar nimika rau sau zdruncinator ( well, knock on wood). Si aseara l-am intalnit pe Mauricio-un pisik mik si sarman, dar nu am putut sa il iau cu mine-m-au votat 3 la 1:(
Cel mai greu lucru pentru noi, in afar de febrele musculare ii nasu- ni se usuca rau, si din cand in cand mai dam putin sange- dar ii din cauza altitudinii si aeru prafos si vant. Altfel, ave,m 6 kile de medicamente din care am folosti numa aspirine, so its ok.

O sa incerc sa sun din Antofagasta. Sper ca si voi sunteti bine cu toti si mi dor de voi, si pacat ca nu ai fost aici cu noi, macar pentru o zi.
p.s Chile ii civilizat si are malluri!!! sper sa ma duc la mall in antof. ca acolo ii spiritu de craciun adevarat!!!:)
Ok, si ca tot sunt la craciun si stuff, stiu ca ii devreme, dar io o sa fac meniu pt. cand venim.
1. agua de galina de Coco- adica supa de pui
2. Sarmale sau ceva varza acra si iute cu carne din aia buna de pork care o facut Marcel atunci
3. salata buna
4. praji cu mere sau fruhte
Si o cafea buna ca numa nes si cafea din esenta am baut aici si is rele ca naiba.
Ok, va pup ca o venit Serbi cu masina spalata si tre sa incarcam.
Craciun Fericit si va sun!!!
d.

Tuturor un Craciun fericit si asa cum vi-l doriti!
Va imbratisez cu mult drag,

Lili.

Unul dintre primele mele posturi ever fu despre cum vremea e impotriva noastra cand vine vorba de excursie. Well, I was almost wrong so far…

Dar inainte de asta (of course ati aflat de la scrisul lu’ Daria) acu’ 5 zile am plecat din La Paz (Go l-a descris prea bine si despre care adaug de la mine ca este so far cel mai tare oras prin care am trecut) spre Potosi, orasul cu argintul spaniol si muntele Cerro Rico cel atat de penetrat de secole. Noi am fi vrut sa ajunge la Sucre (oras despre care toata lumea ce scrie pe internet zice ca e cel mai frumos oras Bolivian si posiabil sud-american) si abia apoi la Potosi dar prea multa lume ne-a zis ca e drum de 1 zi incat concluzia ne-a fost usoara (am invatat ceva din drumul spre Cusco). Drum usor pana la Potosi, cel putin prima jumatate de drum soseaua fu decenta->buna si dreapta pentru zeci de kilomnetri (medie orara de 114km/h) dar spre Potosi lucrurile s-au complicat frumos cu un drum printre munti extraordinar.

Potosiul fu neinteresant ca oras (oras miner…) iar dormitul l-am petrecut intr-un hostel (dumitrestii only) pentru 12$/noapte. Nici nu merita mai mult dar somnul ne fu decent. Nextest day (care fu duminica) am resuit sa gasesc un “tour” in mine care sa plece cand vrem noi. Not expensive la 9$/persoana dar a necesitat sa mergem cu masina noastra – no problem, just a little off roading action. Excursia in mine ne fu interesanta dar diferita de ce credeam io ca va fi. Adica a fost foarte non-turistica: a trebuit sa coboram cu piciorusele noastre pe scari in mina, am avut o ghida careia ii s-a cam rupt de noi, am intalnit 2 mineri (again, era duminica) care la ora 12 isi terminasera ziua de lucru (de 12 ore!) si mergeau acasa – aveau ochii celor mai obositi oameni care i-am intalnit vreodata. Concluzia mea asupra turului fu ca Cerro Rico inca mai are argint si ca a fi miner este una dintre putinele lucruri care eu nu le-as putea face ever.

Pe la 5, dupa excursia in mine si mancat, am plecat spre Uyuni, oraselul de pe malul celui mai mare lac (uscat) de sare in lume. In stil sud americand informatiile noastre au fost relativ gresite – noi credeam ca drumul este “todo pur asfalt” si ca dureaza 2-3 ore. Abia la prima statie de platit drumul insa am inteles ca e totusi 201Km dintre care doar 50Km e asfaltati si ca dureaza cam 5-6 ore sa ajungi la Uyuni. Well, fu un drum interesant cu foarte mult praf, gropi, pietre si incredibilele striatii longitudinale prin pietris care baga masina in rezonanta de-ti cad plombele…

Ca sa leg povestea cu prima propozitie a postului, am ajuns in Uyuni pe la 10 seara pe o ploaie torentiala. Am intrebat daca e normal, ni s-a zis ca nu. Cica n-a mai plouat de anul trecut (si acuma suntem in decembrie) astfel ca suntem chiar “norocosi” sa prindem ploaie in desert. A plouat si a doua zi, seara cand am dormit intr-un hotel de sare. Foarte fain si cu destul de mult gust decorat si aranjat dar si scumputz (cel mai scump so far la 99$/noapte dar Chile vine tare din urma). Am admirat ploaia linistiti prin geamurile hotelului fara sa stim ca ne va afecta urmatoarele 2 zile…

Caci, next day, am incarcat masina si cu informatiile nei harti minune, coordonate GPS de pe net si vorba lumii am plecat sa cutreieram desertul. Pentru primele 3 ore fu foarte fain – definitely a place to see before you die caci peisajul este unic… Podeaua alba (aproape imaculat) de sare plus cerul albastru si orizontul infinit dau ocazia unor poze faine (to be added here).

No, dupa 3 ore de vizitat ceva insulitze pline de cactusi si plimbat aiurea prin desert (e ca pe o autostrada cu 1000 de benzi) a venit timpul sa iesim la mal. Nu mai tin minte numele satului pe la care se iese din salar (aveam coordonatele in GPS) dar cand mai erau 7-8Km pana la mal lucrurile au degenerat brusc si masina s-a infundat in namolul de supt stratul prea subtire de sare. Namol din ala de consistenta gumei de mestecat care a acoperit ridge-urile rotilor perfect. Am incercat s-o scoatem noi de 3 ori cu toate 4×4-urile si diferentialele blocate si computerele deblocate si bagajele scoase din masina dar mumu – nu ne-am urnit nici macar 1cm, doar ne-am infundat si mai mult in namol care a devenit negru si urat mirositoriu. Am decis sa ne impartim in 2 grupe: Daria si Go pleaca in satul de la orizont sa caute ajutoare, Lili si cu mine ramanem sa sapam mama si cu tata santului in fata fiecarei roti. Despre epopeea Team #1 vor povesti Daria si Go, noi am sapat pana ne-am rupt degetele (prima data in viata cand mi-a curs sange de supt unghii) si genunchii. Totul in soarele placut arzator al desertului de la aproape 4000m inaltime… Eu zic c-am facut niste santuri chiar faine noi dar pana sa le incercam a revenit Team #1 cu expensivele ajutoare locale, 3 pusti cu 2 pari si o lopata. Ne-am chinuit cu totii de 3 ori (intre timp localii au adus si caramizi de sare) dar s-a facut aproape 8 seara am pornit lanternele si tot in exact aceeasi pozitie eram. Pentru ca lucrurile sa fie si mai palpitante, la orizont fulgera serios, fulgere care se apropiau incet incet de noi. O furtuna in mijocul desertului cu masina inglodata si santuri in jurul rotilor ar fi putut insemna un delay sora cu scosul masinii din Guayaquil. Ca prin noroc, cu tot vantul care batea fenomental de tare, ploaia ne-a ocolit si candva in jur de ora 9, cand localnicii au reusit sa infunde caramizi de sare sub fiecare roata, pe la 6000 rotatii pe minut masina a zvacnit afara. Aproape c-am spart oglinda cu urlete de bucurie incercand sa match-uiesc urletele celor de afara care au impins la masina. Bun moment. Am dus masina pana la o distanta safe spre mijlocul desertului unde sarea e mai groasa si apoi a urmat 1 ora de carat bagajele inapoi la masina. Overall o experienta pe care sper sa n-o mai repet ever (fu ca in filme, retro privind) si o groaza de bani aruncati (cu rezultate ce-i drept) in saratura. Fiecare sofer cu cate o amenda la activ…:)
Seara nu ni s-a terminat insa aritmetic la ora 10 caci eram totusi in mijlocul desertului si satucul la care voiam sa ajungem (San Pedro de Quolon parca) unde era un hotel despre care stiam noi era cale de 100Km de condus prin desert. In stilul nostru clasic, decizia tacita a fost sa mergem la hotelul cu pricina. Well… condusul prin zona desertica la miezul noptii e ceva ce nu se practica pe aici caci n-am mai vazut pe nimeni pe drum toata noaptea si ni s-a cam si sugerat sa n-o facem. Motivul e simplu: daca nu te stii cu zona este cel mai usor lucru sa te pierzi. Aveti in vedere urmatoarele: nu exista drumuri in desert, doar urme ale masinilor care bat acelasi traseu. Urmele astea apar-dispar, se intersecteaza si bifurca almost randomly si nu neaparat cu sens (adice nu se potrivesc cu harta sau GPS-ul). Prin desert nu poti merge point-to-point; e deluri, munti, bolovani, etc. Noi aveam doar o harta mai mult artizanala la dispozitie si coordonatele GPS ale satucului. Ca prin minune (Goanga e bun navigator si io bun pilot prin nisip si piatra) am nimerit si satucul si hotelul (care era pe un deal de langa sat dar nu avea nici o luminita aprinsa… pur si simplu l-am nimerit). Din pacate insa, toata stradania ne-a fost doar pe jumatate de ajutor (am salvat kilometrii) caci hotelul era cat se poate de inchis si nelocuit. Asa c-am ales singura optiune viabila – camping in curtea hotelului.

Fu bine eventually la 9 dimineata cand ne-am aprovizionat cu merinde si apa (am avut in total 1l de apa la dispozitie pentru 24 de ore) si am purces la drum…Dumul ne fu scurt si intelept, zic eu cu amaraciune. Intenionam sa coboram tot restul de Bolivia, printre vestitele-i fantastice lagune din varful altiplano-ului si apoi sa intram in Chile langa San Pedro de Atacama. Am plecat oarecum in timp si inarmati cu toate necesare dar drumul ne fu potrivnic: intai desert si apoi munti. Desertul am invatat sa-l manevrez (viteza constanta si continuu corectat directia – arati ca-n filmele cu prosti miscand din volan stanga-dreapta non stop) dar muntele si pietrele si bolovanii n-ai ce-i face. Viteza medie printre bolovani)e 15-20Km/h, mai multi futi masina. Well, 15-20Km/h insemna sa ajungem la granita pe la 6 seara (fara pauza de masa si pauze de poze) adica putin prea tarziu caci vama se inchide, de ambele parti, in jur de ora 6. Ca urmare, la 1/3 din drum in timpul mesei de dupa-amiaza am concluzionat sa o luam spre cealalta granita cu Chile-ul si sa skip-uim lagunele, o decizie pe care eu am suportat-o dar care a fost foarte grea de luat de mine caci mie lagunele astea blestemate insemnau Highlight-ul excursiei.

Suntem in Calama, Chile acuma si am mai dat ceasul c-o ora inainte dupa datina locala. In dus parul inca imi mirosea a namolul din desertul de sare. Totul este bine cu toti. Timpul acuma insa este de culcare…. Maine Antofagasta. Noapte buna si Craciun Fericit la toata lumea ca poate nu este internet…

Sorry for the delay!
Here are my last pictures taken in Peru: some landscapes, some young guys break dancing in Trujillo and my sneak peak in Nazca, Cuzco and Machu Picchu.
Enjoy!