V-am promis ca o sa revin cu bilantul de dupa si cu comentariile la rece. Ei bine, pot sa va spun ca nu e usor. Cum sa faci repede, repede un bilant la ceva ce a necesitat aproape 2 ani de pregatiri?

Sa va spun “a fost extraordinar, am cheltuit x lei pe cazare, x lei pe mancare”…? Parca nici nu mai conteaza. Sigur, cheltuielile au fost o parte importanta a excursiei. Uneori au depasit estimarile noastre, alteori au fost putin mai reduse. Una peste alta, au fost mari .

O sa fac doar o “analiza” de natura tehnica in ceea priveste numarul noptilor petrecute in hoteluri, case ori apartamente. Si asta pentru ca sa intelegeti cat de des a trebuit sa facem si sa desfacem bagajele . Cred ca ma obsedeaza inca acest aspect… de altfel, in prima dimineata in care a trebuit sa ma duc la serviciu si care a fost, din pacate, a doua zi dupa ce am aterizat acasa, la cat de buimaca si obosita eram (dupa nici trei ore de somn) cand m-am trezit, m-am repezit la rucsac sa il fac repede, repede ca sa putem pleca mai departe. Mi-au trebuit vreo 10 minute sa imi dau seama ca sunt acasa si ca pot sa imi iau camasa din dulap, de pe umeras, si nu sa cotrobai dupa un tricou in rucsac .

Asadar, gasca expeditionista a petrecut:

• 10 nopti in 2 apartamente (4 + 6);
• 16 nopti in 2 case (8+8);
• 38 de nopti in hoteluri, din care:
• 21 de hoteluri cate o singura noapte;
• 6 hoteluri cate 2 nopti consecutive;
• 1 hotel – 4 nopti consecutive si
• 1 noapte in cort.

Am dormit in hoteluri ieftine, in hoteluri scumpe, in hoteluri frumoase si curate sau dimpotriva, urate si mai putin curate, dar si intr-un hotel de sare. Am platit in medie cate 40 de dolari, dar am fost nevoiti sa scoatem din buzunar si cate 60 – 80 de dolari, iar o data chiar 100; o singura data 12 dolari au fost de ajuns pentru un pat si un dus . De doua ori, am avut consecutiv cate 7 nopti petrecute in hoteluri diferite, ceea ce inseamna ca de doua ori, cate o saptamana ne-am cazat si “decazat” in fiecare seara… Si tot asa. Si atatea hoteluri, au insemnat si atatea sisteme diferite de baie, dus, incalzire sau lipsa de incalzire, aer conditionat sau lipsa lui . Pot sa va spun cu siguranta, ca acestea au facut parte din latura stresanta a excursiei. Dar, am trecut peste; ne-am mai dezvoltat cativa muschi, am exersat cateva cuvinte dulci, tipic romanesti sau am savurat cele cateva hoteluri care aveau toata aparatura in deplina functionare (ca de exemplu hotelul cu jacuzzi din Puno). Gata cu hotelurile .

Pentru mine cred ca bilantul cel mai important este cel pe care pot sa il fac din prisma locurilor vazute, a sentimentelor traite si impartasite, a experientelor acumulate.

Locuri:
Imediat ce am intrat in Peru mi-am definitivat impresia ca America de Sud o vizitezi pentru ce a creat natura, asa cum Europa o vizitezi pentru ce a creat omul. Peisaje versus arhitectura. Chile si Argentina (mai exact Santiago si Buenos Aires) sunt impregnate de influenta europeana, insa natura ramane la fel de frumoasa si atragatoare.

Personal, sufletul meu se hraneste si azi cu amintirea zilelor petrecute in Peru. Dupa cum ati observat in timpul excursiei, de foarte multe ori nu stiam cum sa imi exprim mai tare fericirea pe care o simteam in preajma minunatiilor naturii. Machu Picchu m-a cucerit definitiv si ori de cate ori imi voi aduce aminte de el, voi avea un zambet larg pe fata sau o lacrima in coltul ochilor, depinde de starea in care-mi voi afla sufletul. Amintirea zborului peste liniile de la Nazca si peste muntii din jur, imi va readuce fericirea de copil pe care am simtit-o atunci. As vrea sa ma reintorc candva in Peru si sa pot petrece mult mai mult timp decat am avut noi in excursie.

Au mai fost multe alte momente care m-au impresionat foarte tare si despe ele v-am scris la momentul respectiv.

Sentimente:
Off… Multe si amestecate. De la distanta totul pare invaluit in ceata, atenuat sau dimpotriva, accentuat. Probabil ca va mai trece ceva timp sa procesez, pe de o parte ce am vazut si, pe de alta parte, ce am trait si simtit.

Au fost doua luni si jumatate in care mi-a fost foarte bine si mi-a fost foarte rau, in care am ras si am plans, am fost fericita si am fost trista, am fost vesela si am fost suparata, am fost departe si am fost aproape, am fost obosita si mi-a fost somn, uneori atat de somn!; am zburat si am sapat, am urcat si am carat, am intrebat si am invatat. Au fost doua luni si jumatate exact ca in viata. Ca in viata din America de Sud .

Cu siguranta, insa, am invatat multe si am mai facut un pas pe treapta evolutiei mele interioare. Am descoperit si lucruri noi, atat despre mine, cat si despre cei care au fost alaturi de mine, dar in aceeasi masura am redescoperit resurse pe care le-am avut mereu, insa le-am lasat sa doarma . Una peste alta, m-am convins ca nu exista nimic in lumea asta ce sa nu pot face; sau cel putin vreau sa cred ca nu exista. Drept urmare, anul acesta este anul in care ma voi reapuca de sofat.

Desi in viata am avut parte de multe experiente care mi-au demonstrat ca suntem in stare sa trecem peste si prin orice daca trebuie, sudamericana mi-a definitivat aceasta convingere si mi-a aratat ca omul este cu adevarat puternic.

Sudamericana nu ar fi fost nimic daca nu l-as fi avut langa mine pe sotul meu: un partener de incredere, care a fost fericit pentru fericirea mea de fiecare data cand simteam ca nu imi mai incap in piele de bucurie, care a fost mereu langa mine cand eram la capatul puterilor, care m-a facut sa rad cu lacrimi cand eram trista si a incercat sa imi aline durerea cand mi-a fost rau. Dragule, iti multumesc!

Of, vroiam sa spun atat de multe, aveam atatea cuvinte pregatite… dar acum se amesteca toate in capul meu… poate ca nici nu mai conteaza… Important este ca lumea este frumoasa si diferita si merita vazuta. Toata! Eu cu siguranta, voi incerca sa vad cat mai mult din ea .

Pana una alta, sambata plec pentru o saptamana in Anglia sa o cunosc si sa o dragalasesc pe Ayana, nepotica mea.

In loc de final:
Nu vreau sa imi iau la revedere, poate ne mai scriem si citim pe blog; as vrea doar sa va mai scriu un citat care mie, de doi ani, imi rasuna mereu in cap: “Whatever you want to do, do it. There are only so many tomorrows”.

Va multumesc tuturor si va imbratisez cu mare drag,
Lili.

Bine aţi venit! Pentru vizitatorii noi, vă recomandăm să începeţi cu the full story – toate posturile în ordine cronologică şi, dacă v-au plăcut, să ne votaţi la roblogfest.

Also, suntem vedetele articolului scris de Doris Sângeorzan în ediţia din februarie a revistei The One.

Dupa patru avioane, 5 decolari si 5 aterizari (am avut o escala si la Cluj), am ajuns in Bucuresti, unde, la cele -14 grade, am simtit ca ni se desprinde fata instantaneu. Aici ne-au asteptat Ione si Cata si, pe o ceata care nu te lasa sa vezi mai mult de 2 linii in fata masinii, ne-au adus cu bine in Brasov (multumim foarte frumos).

Dupa o escala la Mama Go ca se intram in posesia cheilor de la casa si sa ne stranga in brate, pe la 5.30 dimineata, am ajuns si la casuta noastra care ne astepta frumoasa si curata, exact asa cum am lasat-o. De fapt nu chiar asa cum am lasat-o; aveam frigiderul plin de bunatati facute special pentru noi de Mama Go, bunatati care ne-au mers intai la suflet si apoi in stomac. Multumim tare mult. Pentru tot!

Astazi, dupa ce am reusit sa ne desprindem din pat, pe la ora 14.00, ne-am dus la un pranz copios pregatit de Mama Go, dupa care am avut o reuniune revigoranta si mult asteptata cu gasca noastra draga. A fost un sfarsit de saptamana minunat!

Maine dis de dimineata, la ora 8.00 vom fi la birou, iar la 8.30 in instanta: ne trezim brusc la realitate!

Cum vom avea timp, vom trage linia pentru a face bilantul sudamericanei si pentru a trage concluzia finala de la distanta si la rece (la propriu si la figurat ).

Pana una alta, le uram drum bun Dariei si lui Doomz, sa aveti un zbor mai usor decat al nostru si sa ajungeti cu bine acasa!

P.S. Rodica, iti multumim mult pentru ca ai avut grija de dosarele clientilor nostri si de florile noastre. Nu puteam avea un ajutor mai bun!

PS: Go+Lili, according unui mesaj primit acum 2 ore, sunt bine in avionul spre Amsterdam.
PS2: da, m-am tuns. Primul esec al intregii Sudamericane:)

By the way, v-am zis ca Şerban s-a tuns?

Dimineaţă am fost copii cuminţi şi ne-am făcut bagajele ca să scăpăm de-o grijă, am reglat ce am mai putut regla, după care, pe o căldură pe care nu vi-o puteţi imagina în emisfera cealaltă, am tulit-o la plimbare, cu destinaţia Recoleta.

Recoleta are dubioasa onoare de a fi un cartier dezvoltat în jurul unui cimitir, locul de veci al bogaţilor şi celebrilor, însă astăzi este mult mai mult decât atât. E un cartier de o eleganţă neaşteptată (no offence), plin de parcuri şi clădiri de inspiraţie pur pariziană, care găzduieşte Facultatea de Drept, Muzeul de Bellas Artes, un mall dedicat magazinelor de design interior, cea mai veche biserică din oraş (de la 1732), ambasade, dar şi străzi comerciale de lux.

Nu în ultimul rând, cimitirul îşi merită renumele, fiind plin-ochi de mausoleuri a căror ambiţie şi dimensiune rivalizează catedralele Europei, dar şi pentru că o găzduieşte pentru eternitate pe Evita. Don’t cry for her, Argentina.

După ce ne-am peregrinat pe la toate cele de mai sus, ne-am îndreptat spre casă şi, la o cină celebratorie cu Doomjii, ne-am luat rămas bun formal de la Sudamericana şi continentul ăsta. Mâine plecăm şi în vreo trei zile ajungem şi noi acasă. Glumesc, desigur, e vorba doar de două.

So – goodnight America, wherever you are, it has truly been real.

Nu schimbaţi canalul însă, urmează analizele şi comentariile.

Well… nu pierdeam nimic daca saream peste aceasta etapa. Dupa o calatorie de aproape o ora cu autobuzul, din nou pe genul de caldura care te face sa te lipesti de scaun imediat ce te-ai asezat pe el, am ajuns in mult laudatul barrio. Caminito, straduta principala a cartierului, este un pietonal ingust marginit de o parte si de alta de case vopsite in culori vii, nelocuite, dar care au la parter restaurante sau magazine de suveniruri.

A fost foarte enervant sa ne strecuram printre mesele si scaunele insirate de patronii restaurantelor pe toata lungimea si latimea strazii, cu atat mai mult cu cat fiecare avea cate un trepadus care tragea de tine sa te asezi la masa lui.

Mult laudatele cupluri care danseaza tango pe strada, sunt de fapt angajati la restaurante sa faca lumea sa stea mai mult la masa si sa consume mai mult decat au nevoie. Aveau niste expresii sictirite pe fata cand dansau! Totala contradictie cu ce am simtit si trait eu ori de cate ori am dansat tangoul argentinian, tango care este renumit pentru senzualitatea lui, dramatismul lui si, potrivit sloganului Adrianei, placerea de a dansa in doi.

Totul este atat de comecial si de lipsit de orice farmec, incat intr-o jumatate de ora am facut cale intoarsa, ne-am mai plimbat putin prin centru (ocazie cu care am refacut cateva din pozele pierdute in prima zi) si apoi ne-am retras la racoare.

Astazi mai vrem sa vizitam inca un barrio (cartier), Recoleta, cu vestitul cimitir unde este inmormantata si Eva Peron, iar apoi ne vom pregati de intoarcerea spre casuta noastra.

Incet, incet ne apropiem de sfarsitul sudamericanei, insa mai ramaneti putin cu noi, pentru a afla cum se termina, pentru a face bilantul si pentru a ne lua ramas bun .

Cu drag si dor de casa,
Lili.

Am luat-o de dimineaţă prin piaţa San Martin, cu monumentul eroilor din Malvine, Torre de los Ingleses Monumental (cine ghiceşte de ce i-au schimbat numele primeşte un premiu) şi Edificio Kavanagh, primul zgârie-nori al oraşului.

De acolo, în ciuda vântului şi ploii incipiente, am luat-o pe Florida, cea mai pietonală stradă turistică din oraş, cu sute de magazine şi restaurante şi plină-plină de oameni, ocazie cu care am găsit – în fine – un cambio care să îmi schimbe şi cei 160 de bolivieni cu care rămăsesem de o lună.

După o pauză tehnică (ocazie cu care e ieşit şi soarele), am luat-o înapoi spre cea mai largă stradă din Calea Lactee şi am văzut obeliscul de care sunt buenaireşii atât de mândri, teatrul Colon (of course, în renovare) şi Palatul de Justiţie, după care, după ce am parcurs strada magazinelor de instrumente muzicale (aproximativ 254 pe metru pătrat), am ajuns la km 0 – Plaza des Dos Congresos. N-am înţeles de ce se cheamă aşa, că noi am văzut un singur congres, dar am zis că nu ne pricepem noi şi ne-am întors acasă căci eram rupţi.

Şi, cu concursul lui Şerban care mi-a cedat camera lui de backup (sar’na!), am făcut şi poze

Prima zi de turism in Parisul Americii de Sud ne-a dezvaluit chiar… Parisul. Influenta europeana (spaniola, franceza si italiana in special) se vede la tot pasul, iar cladirile imense, care parca sunt aduse din Paris ori din Barcelona, te fac sa stai cu capul in sus, pana te readuce pe pamant un stalp binevoitor. Mi-a placut tare mult dantelaria care marcheaza inceputul acoperisului la orice cladire si, de asemenea, m-au impresionat dimensiunile uriase ale acestora: sunt pe atat de inalte, pe cat de late si de lungi.

Cartierul cel mai nou al orasului, Puerto Madero, se afla pe vechiul doc, are 20 de ani si niste zgarie nori care fac concurenta serioasa New York-ului. Aici sunt cele mai luxoase cladiri de birouri, hoteluri si zone rezidentiale de blocuri, atat de rezidentiale incat, probabil ca din cauza preturilor, destul de putine apartamente pareau a fi locuite. Insa privelistea pe care o ofera este minunata, sunt frumos si modern luminate, au gazon si aranjamente florale ingrijite, precum si un paznic la costum in postul de observatie.

De o parte si de alta a docului, pe timp de seara, plimbarea este foarte placuta: pe langa faptul ca aerul devine suportabil, poti admira macaralele lasate de decor luminate in diferite nuante, un iaht – muzeu, insa atractia principala este Puente de la Mujer, un pod care simbolizeaza o femeie si un barbat dansand tango. Mi-a placut ideea. Tot aici, exista restaurante pentru toate gusturile (cred ca si buzunarele); eu cu Go am preferat un sushi care a fost foarte, foarte bun.

Din pacate, am avut o problema cu cardul de memorie si toate pozele de astazi s-au pierdut, motiv pentru care va trebui sa ma credeti pe cuvant. Cam atat despre prima zi, maine exploram si alte locuri.

PS: Am citit si recitit toate comentariile la posturile noastre si vreau sa va multumesc de pe acum ca ati fost alaturi de noi si ca ati avut cate un cuvant frumos sa ne adresati. A ajutat mereu sa stim ca va intereseaza ce avem de spus si ca efortul nostru de sta pana noaptea tarziu (acum de expemplu e ora 02:02) nu e in van. Va multumesc si va imbratisez pe toti cu mare, mare drag!

Lili.

P.S. la P.S.: Am uitat sa multumesc si celor multi care ne-au citit si ne-au incurajat fara sa se faca vazuti pe blog. Pe unii va cunosc, pe altii nu, dar va multumesc in aceeasi masura. A insemnat mult orice gand bun indreptat spre noi. Multumesc!

Astăzi, 16 ianuarie 2010, în jurul orei 19:30 (ora locală), am desfăcut o şampanie pentru a celebra faptul că tocmai ajunsesem la destinaţia noastră finală, oraşul vânturilor bune, capitala federală a Argentinei – în caz că nu v-aţi prins, e vorba de Buenos Aires.

Pe ultimii 60 de km înainte de intrarea în oraş am fost, desigur, aşteptaţi de zeci sute de argentinieni entuziasmaţi care au ocupat marginile drumului şi ne-au aplaudat, fotografiat şi încurajat, respectul şi fascinaţia citindu-li-se în ochi. Faptul că odată cu noi treceau şi maşinile care au participat la Paris-Dakar cred că a fost un bonus drăguţ pentru ei.

Mă bucur să raportez că toată lumea este în stare bună de funcţionare, cu urme de uzură normală, dar fără defecţiuni majore, maşina a ajuns într-o bucată, apartamentul închiriat face toţi banii şi oraşul se arată a fi extrem de promiţător.

Cu aceasta se încheie transmisiunea noastră specială din Buenos Aires, vă urăm să vă simteţi la fel de bine ca noi şi cedăm legătura în studio.

Am ieşit totuşi la o plimbare pequena prin centru, care arată destul de OK şi are clădiri faine, dar am cedat repede căldurii şi ne-am retras la aerul nostru condiţionat şi un film destul de fain. However, Dumjii au fost – din nou – mai sportivi şi au vizitat ceva plaje de primprejur.

După cum am tot ameninţat, mâine o pornim spre Buenos Aires, so nighty-night.

Ne-am oprit în Rio Gallegos să ne alimentăm, atât noi cât şi maşina, după care am mai urcat vreo 250 km până în Piedra Buena unde am avut noroc să găsim rapid un hotel ieftin şi bun şi cu internet, drept care eu am stat până la 4 dimineaţa ca să găsesc bilet de avion de întoarcere din Madrid. (Am găsit la Tarom).

De acolo am mers la Comodore Rivadavia – capitala petrolului din Argentina – cu escală în prealabil la pădurea pietrificată – un parc naţional cu copaci giganţi peste care a erupt vulcanul şi s-au conservat perfect. Well, more or less, că erau de fapt doar nişte trunchiuri, destul de spectaculoase, dar cred că denumirea de “pădure pietrificată” e un pic de exagerare. Tot acolo am văzut nişte bulbiţe vulpiţe relativ prietenoase care cerşeau de mâncare prin parcare (puneţi-l pe Doomz să vă arate pozele lui, că merită).

În fine, ieri, după ce am părăsit cel mai prost hotel ever, am parcurs ca eroii peste 1.000 km şi am ajuns la Bahia Blanca, la doar o zi de Buenos Aires. Pe parcursul acestei ultime etape, vântul pampagonic s-a oprit, iar temperaturile au trecut binişor de 30 de grade, cu rezultatul că azi dimineaţă ne-a fost reamintit ce înseamnă cu adevărat căldura . Dar nu ne plângem, cu atât mai puţin Daria care a şi tăiat-o la plajă.

Scriu postul ăsta dintr-un pat de hotel de 4 stele, frumos, curat, cu aer condiţionat şi mic dejun cu mai multe opţiuni decât unt şi gem şi, sincer, e atât de relaxant încât n-aş mai pleca prea curând Dar mâine seară ne aşteaptă Buenos Aires şi nu putem refuza.

Capătul lumii s-a dovedit a fi mult mai frumos şi mai popular decât ne aşteptam noi, surprizându-ne cu peisaje şi o activitate ieşite din comun. Sincer să fiu, mi-era teamă că, după tot drumul ăsta, va fi un pic anticlimatic, însă tare mă bucur că nu e aşa – dimpotrivă, ar fi meritat vizitat şi dacă nu era la sfârşitul lumii.

Având în vedere că proprietăreasa hotelului unde ne-am oprit s-a arătat deosebit de surprinsă că am programat o singură zi (nici aia întreagă) pentru Ushuaia, am luat decizia să mai stăm o zi şi să facem cel puţin o excursie cu catamaranul pe canalul Beagle. Ne-a ajutat şi faptul că aceeaşi tanti ne-a dat un cupon pentru o reducere bunicică la una din companiile care fac asta.

Partea proastă fu că, începând cu o oră – două de când am ajuns şi până puţin înainte să plecăm din Ushuaia, ne-a plouat încontinuu, dar aşa, apăsat şi enervant.

Dimineaţă ne-am trezit, care mai uşor, care mai greu, şi am ieşit să vânăm alt hotel (că nu mai puteam rămâne la primul) şi să rezervăm o excursie. Le-am rezolvat în mod profesionist, am luat un lunch şi am dat o tură prin magazinele de suveniruri – fantastic de scumpe – după care, la 15 trecute fix, eram la port, gata de excursie.

Ne-am îmbarcat pe un ditamai catamaranul, nu foarte diferit în dimensiuni de bateaux-mouche-urile care fac ture pe Sena (deci mare), închis, cu locuri şi cafea/ceai incluse in preţ, per ansamblu destul de fain, şi, cu un pic de noroc, am prins şi locuri la geam. Ceea ce nu ne-a prea ajutat, căci la ce ploaie şi înnorat era, nici de afară nu vedeai prea bine .

Barca ne-a dus, preţ de vreo 5 ore şi ceva, pe canalul Beagle, pe la insule şi insuliţe, farul Les Eclairages, cormorani, foci lei de mare şi – finalul apoteotic – pinguini! Foarte fain, dacă nu era atât de urâtă vremea ar fi fost şi mai fain, dar înţeleg că nu poţi pretinde vreme mai frumoasă prin zonă. Ever.

Ne-am întors destul de rupţi, Doomjii au mai avut putere să iasă la masă, noi însă ne-am retras la bârlog să ne relaxăm un pic în anticiparea drumului înapoi. Şi cam asta fu experienţa noastră la sfârşitul lumii.

Sa stii, Radu, ca nu au fost prea multe zilele in care nu te-am pomenit, iar in aceste ultime zile, cand ne apropiam din ce in ce in mai mult de apogeu, m-am gandit foarte mult la tine, dorindu-mi ca lucrurile sa fi fost altfel, iar tu sa fii aici cu noi. Ar fi fost cu totul altfel ca discutiile lungi de pe skype sa fie transpuse in realitate cu toti membrii echipei. De multe ori am fi avut nevoie de latura ta pragmatica, dar ce este mai important, am fi avut nevoie sa fii cu noi. Ne vedem in doua saptamani si sper sa ai timp sa iti impuiem capul cu tot ce am trait si pentru tine .

Capatul lumii: drumul din Rio Grande pana in Ushuaia, si apoi Ushuaia in sine, este neasteptat de frumos si de spectaculos. Alungati orice gand de pustietate si nimic … probabil asta era in capul nostru cand ne imaginam unde vom ajunge. Ei bine, surpriza: cu cat te apropii de Ushuaia, intri intr-o zona de munte impresionanta, cu lacuri, rauri, dealuri, vegetatie bogata si munti acoperiti cu zapada. Se facea chiar si ski nautic pe unul dintre lacuri!

Apoi a urmat semnul de intrare in Ushuaia, unde pe mine m-a cuprins o bucurie enorma ca am reusit sa ducem proiectul pana la sfarsit, dar si pentru ca AM AJUNS LA CAPATUL PAMANTULUI! A fost un sentiment tare placut si sunt fericita ca l-am putut trai.

Apoi, dupa ritualul de cautat hotel – pe care il respectam cu sfintenie de aproape doua luni – am mancat la un irish pub, am dat o tura prin oras si am sarbatorit mai pe seara evenimentul tot la un irish pub – Dublin – unde unii au baut mai mult, altii mai putin , fiecare dupa stare si necesitate.

Asadar, Radu, pe scurt, cam asta este cu Ushuaia si cu cel mai sudic loc din lume: fin del mundo cum scrie aici peste tot.

Acum imi dau seama ca pe 21 noiembrie eram la mitad del mundo (jumatatea lumii – in drum spre Otavalo – Ecuador), iar acum, 10 ianuarie am ajuns la fin del mundo, Ushuaia – Argentina. Interesant…

Urmeaza Buenos Aires, iar pe 22 ianuarie hopa in avion si, dupa multe ore de zbor, ne intoarcem la realitate.

Ca sa fiu sincera mi-e dor de casa – de familie si de prieteni. Am realizat in excursia asta ca eu ma atasez de oameni si nu de locuri, ca orice peisaj frumos devine si mai frumos daca il poti admira cu oamenii pe care ii iubesti si care au un loc special in viata ta. In fiecare oras ori loc fain ne intrebam daca am putea trai acolo (uneori locurile erau groaznice asa incat adaugam un stimulent finaciar imaginar foarte mare eu as putea trai oriunde, atata timp cat ii am pe cei mentionati mai sus langa mine.

Ok, ar trebui sa ma duc si eu la somn, altfel o sa va filosofez pana dimineata (apropos, aici e 1.30 noaptea).

Va imbratisez cu drag,
Lili, de la capatul pamantului. (ce-mi place sa spun cuvintele astea )

The furious pentru ca fara prea mult timp la dispozitie sarim din loc in loc si nu ne putem opri sa enjoy the things the way they are supposed to be enjoyed. Lucrul asta este foarte frustrant caci peisajele sunt in-cre-di-bil de frumoase: Lake District, parcurile nationale care sunt rasfirate ca margelele pe sfoara in Chile, lagunele, raurile colorate ca’n povesti, “oazele” patagonice (adica depresiuni intre dealuri unde nu bate vantul si unde vegetatia si animalele sunt in explozie), coasta stramtorii magelanice, fiordurile din Chile, etc, etc, etc… Avem un frumos sumar la dispozitie cu incredibilele locuri prin care am trecut. Cuprinsul… in anii ce urmeaza.

The fast and the furious pentru ca de la Punta Arenas incepand la moda aici sunt masinile mici cu becuri mov pe dedesubt si cu gaura in teava de esapament care gonesc ca tzantarii, mai ales noaptea. Ciudat… e ca in filmul ala prost.

Suntem in Rio Grande acuma la doar 200Km de Destinatie. Am fi ajuns in Ushuaia de aseara daca granita Chile-Argentina n-ar fi insemnat o coada de persoane cum n-am vazut din vremurile CAP-iste. 3 ore de stat in soare si-n vant pentru stampila de iesit din tara. Ni s-a zis ca situatiunea a fost exceptionala si speram sa fie asa caci mai trecem odata granita pe acolo.

Rio Grande pare mai mare decat ne asteptam si surprinzator de ne-turistic dar cochet, curat si cu Atlanticul in stanga. Pentru Ushuaia in care speram sa ajungem putin dupa pranz Goanga a ochit un bar potrivit pentru diseara sa sarbatorim. Maine o luam inapoi. Sucky dar eu am planuri mari de viitor:)

Poze n-am on hand de prezentat lumii acuma. Am cateva (zeci?) de mii de trecut prin, aranjat si uploaduit dar imi va lua un pic timp. Dupa o zi intreaga de condus (plus o masa copioasa pe la 11 noaptea) oboseala isi spune cuvantul foarte loud la mine si singura-mi optiune este somnul de frumusete mentala. Scuze, scuze…

10:30 aici, afara e soare si frig (fo 10 grade C), se aud clopote si pasarele si Daria a facut bagajele. Pe curand…

Read more.