Posts Tagged argentina
Ultimul tango
Posted by Go in Sudamericana on January 22, 2010
Şi aşa ne-am trezit că e ultima zi la Buenos Aires, ultima zi de sudamericana, întâia noapte de război. OK, nu întâia noapte de război.
By the way, v-am zis ca Şerban s-a tuns?
Dimineaţă am fost copii cuminţi şi ne-am făcut bagajele ca să scăpăm de-o grijă, am reglat ce am mai putut regla, după care, pe o căldură pe care nu vi-o puteţi imagina în emisfera cealaltă, am tulit-o la plimbare, cu destinaţia Recoleta.
Recoleta are dubioasa onoare de a fi un cartier dezvoltat în jurul unui cimitir, locul de veci al bogaţilor şi celebrilor, însă astăzi este mult mai mult decât atât. E un cartier de o eleganţă neaşteptată (no offence), plin de parcuri şi clădiri de inspiraţie pur pariziană, care găzduieşte Facultatea de Drept, Muzeul de Bellas Artes, un mall dedicat magazinelor de design interior, cea mai veche biserică din oraş (de la 1732), ambasade, dar şi străzi comerciale de lux.
Nu în ultimul rând, cimitirul îşi merită renumele, fiind plin-ochi de mausoleuri a căror ambiţie şi dimensiune rivalizează catedralele Europei, dar şi pentru că o găzduieşte pentru eternitate pe Evita. Don’t cry for her, Argentina.
După ce ne-am peregrinat pe la toate cele de mai sus, ne-am îndreptat spre casă şi, la o cină celebratorie cu Doomjii, ne-am luat rămas bun formal de la Sudamericana şi continentul ăsta. Mâine plecăm şi în vreo trei zile ajungem şi noi acasă. Glumesc, desigur, e vorba doar de două.
So – goodnight America, wherever you are, it has truly been real.
Nu schimbaţi canalul însă, urmează analizele şi comentariile.
Buenos Aires – mucho calor
Posted by Lili in Sudamericana on January 18, 2010
Caldura mare, mon cher! Cam asa a sunat repertoriul nostru de azi. Cum iesi pe strada, simti cum in 2 secunde te invaluie caldura si, pana si pleopele, iti transpira instantaneu. Multa apa si o palarie mare de soare a ajutat putin sa alunge disconfortul. In fine, cand ne-am simtit in stare sa trecem peste aceste mici neplaceri, ochiul si sufletul ne-a fost recompensat.
Prima zi de turism in Parisul Americii de Sud ne-a dezvaluit chiar… Parisul. Influenta europeana (spaniola, franceza si italiana in special) se vede la tot pasul, iar cladirile imense, care parca sunt aduse din Paris ori din Barcelona, te fac sa stai cu capul in sus, pana te readuce pe pamant un stalp binevoitor. Mi-a placut tare mult dantelaria care marcheaza inceputul acoperisului la orice cladire si, de asemenea, m-au impresionat dimensiunile uriase ale acestora: sunt pe atat de inalte, pe cat de late si de lungi.
Cartierul cel mai nou al orasului, Puerto Madero, se afla pe vechiul doc, are 20 de ani si niste zgarie nori care fac concurenta serioasa New York-ului. Aici sunt cele mai luxoase cladiri de birouri, hoteluri si zone rezidentiale de blocuri, atat de rezidentiale incat, probabil ca din cauza preturilor, destul de putine apartamente pareau a fi locuite. Insa privelistea pe care o ofera este minunata, sunt frumos si modern luminate, au gazon si aranjamente florale ingrijite, precum si un paznic la costum in postul de observatie.
De o parte si de alta a docului, pe timp de seara, plimbarea este foarte placuta: pe langa faptul ca aerul devine suportabil, poti admira macaralele lasate de decor luminate in diferite nuante, un iaht – muzeu, insa atractia principala este Puente de la Mujer, un pod care simbolizeaza o femeie si un barbat dansand tango. Mi-a placut ideea. Tot aici, exista restaurante pentru toate gusturile (cred ca si buzunarele); eu cu Go am preferat un sushi care a fost foarte, foarte bun.
Din pacate, am avut o problema cu cardul de memorie si toate pozele de astazi s-au pierdut, motiv pentru care va trebui sa ma credeti pe cuvant. Cam atat despre prima zi, maine exploram si alte locuri.
PS: Am citit si recitit toate comentariile la posturile noastre si vreau sa va multumesc de pe acum ca ati fost alaturi de noi si ca ati avut cate un cuvant frumos sa ne adresati. A ajutat mereu sa stim ca va intereseaza ce avem de spus si ca efortul nostru de sta pana noaptea tarziu (acum de expemplu e ora 02:02) nu e in van. Va multumesc si va imbratisez pe toti cu mare, mare drag!
Lili.
P.S. la P.S.: Am uitat sa multumesc si celor multi care ne-au citit si ne-au incurajat fara sa se faca vazuti pe blog. Pe unii va cunosc, pe altii nu, dar va multumesc in aceeasi masura. A insemnat mult orice gand bun indreptat spre noi. Multumesc!
Looks like we’ve made it
Posted by Go in Sudamericana on January 17, 2010
Stimaţi ascultători,
Astăzi, 16 ianuarie 2010, în jurul orei 19:30 (ora locală), am desfăcut o şampanie pentru a celebra faptul că tocmai ajunsesem la destinaţia noastră finală, oraşul vânturilor bune, capitala federală a Argentinei – în caz că nu v-aţi prins, e vorba de Buenos Aires.
Pe ultimii 60 de km înainte de intrarea în oraş am fost, desigur, aşteptaţi de zeci sute de argentinieni entuziasmaţi care au ocupat marginile drumului şi ne-au aplaudat, fotografiat şi încurajat, respectul şi fascinaţia citindu-li-se în ochi. Faptul că odată cu noi treceau şi maşinile care au participat la Paris-Dakkar cred că a fost un bonus drăguţ pentru ei.
Mă bucur să raportez că toată lumea este în stare bună de funcţionare, cu urme de uzură normală, dar fără defecţiuni majore, maşina a ajuns într-o bucată, apartamentul închiriat face toţi banii şi oraşul se arată a fi extrem de promiţător.
Cu aceasta se încheie transmisiunea noastră specială din Buenos Aires, vă urăm să vă simteţi la fel de bine ca noi şi cedăm legătura în studio.
Ushuaia
Posted by Go in Sudamericana on January 15, 2010
Ei bine, am ajuns. Fin del mundo, baby, the only way is back.
Capătul lumii s-a dovedit a fi mult mai frumos şi mai popular decât ne aşteptam noi, surprizându-ne cu peisaje şi o activitate ieşite din comun. Sincer să fiu, mi-era teamă că, după tot drumul ăsta, va fi un pic anticlimatic, însă tare mă bucur că nu e aşa – dimpotrivă, ar fi meritat vizitat şi dacă nu era la sfârşitul lumii.
Având în vedere că proprietăreasa hotelului unde ne-am oprit s-a arătat deosebit de surprinsă că am programat o singură zi (nici aia întreagă) pentru Ushuaia, am luat decizia să mai stăm o zi şi să facem cel puţin o excursie cu catamaranul pe canalul Beagle. Ne-a ajutat şi faptul că aceeaşi tanti ne-a dat un cupon pentru o reducere bunicică la una din companiile care fac asta.
Partea proastă fu că, începând cu o oră – două de când am ajuns şi până puţin înainte să plecăm din Ushuaia, ne-a plouat încontinuu, dar aşa, apăsat şi enervant.
Dimineaţă ne-am trezit, care mai uşor, care mai greu, şi am ieşit să vânăm alt hotel (că nu mai puteam rămâne la primul) şi să rezervăm o excursie. Le-am rezolvat în mod profesionist, am luat un lunch şi am dat o tură prin magazinele de suveniruri – fantastic de scumpe – după care, la 15 trecute fix, eram la port, gata de excursie.
Ne-am îmbarcat pe un ditamai catamaranul, nu foarte diferit în dimensiuni de bateaux-mouche-urile care fac ture pe Sena (deci mare), închis, cu locuri şi cafea/ceai incluse in preţ, per ansamblu destul de fain, şi, cu un pic de noroc, am prins şi locuri la geam. Ceea ce nu ne-a prea ajutat, căci la ce ploaie şi înnorat era, nici de afară nu vedeai prea bine 
.
Barca ne-a dus, preţ de vreo 5 ore şi ceva, pe canalul Beagle, pe la insule şi insuliţe, farul Les Eclairages, cormorani, foci lei de mare şi – finalul apoteotic – pinguini! Foarte fain, dacă nu era atât de urâtă vremea ar fi fost şi mai fain, dar înţeleg că nu poţi pretinde vreme mai frumoasă prin zonă. Ever.
Ne-am întors destul de rupţi, Doomjii au mai avut putere să iasă la masă, noi însă ne-am retras la bârlog să ne relaxăm un pic în anticiparea drumului înapoi. Şi cam asta fu experienţa noastră la sfârşitul lumii.
Pentru Radu – asadar, la capatul pamantului…
Posted by Lili in Sudamericana on January 11, 2010
Postul de fata este dedicat lui Radu, membru al echipei noastre. Desi a participat la toate pregatirile si conferintele pe care le-am avut in cursul celui un an si jumatate de cand organizam expeditia, desi a rezistat eroic la toate vaccinurile necesare si astepta cu nerabdare aventura cea mare, un eveniment nefericit si total imprevizibil a facut imposibil ca Radu sa poata lipsi de acasa atata timp, motiv pentru care a trebuit sa renunte la megavacanta.
Sa stii, Radu, ca nu au fost prea multe zilele in care nu te-am pomenit, iar in aceste ultime zile, cand ne apropiam din ce in ce in mai mult de apogeu, m-am gandit foarte mult la tine, dorindu-mi ca lucrurile sa fi fost altfel, iar tu sa fii aici cu noi. Ar fi fost cu totul altfel ca discutiile lungi de pe skype sa fie transpuse in realitate cu toti membrii echipei. De multe ori am fi avut nevoie de latura ta pragmatica, dar ce este mai important, am fi avut nevoie sa fii cu noi. Ne vedem in doua saptamani si sper sa ai timp sa iti impuiem capul cu tot ce am trait si pentru tine .
Capatul lumii: drumul din Rio Grande pana in Ushuaia, si apoi Ushuaia in sine, este neasteptat de frumos si de spectaculos. Alungati orice gand de pustietate si nimic … probabil asta era in capul nostru cand ne imaginam unde vom ajunge. Ei bine, surpriza: cu cat te apropii de Ushuaia, intri intr-o zona de munte impresionanta, cu lacuri, rauri, dealuri, vegetatie bogata si munti acoperiti cu zapada. Se facea chiar si ski nautic pe unul dintre lacuri!
Apoi a urmat semnul de intrare in Ushuaia, unde pe mine m-a cuprins o bucurie enorma ca am reusit sa ducem proiectul pana la sfarsit, dar si pentru ca AM AJUNS LA CAPATUL PAMANTULUI! A fost un sentiment tare placut si sunt fericita ca l-am putut trai.
Apoi, dupa ritualul de cautat hotel – pe care il respectam cu sfintenie de aproape doua luni – am mancat la un irish pub, am dat o tura prin oras si am sarbatorit mai pe seara evenimentul tot la un irish pub – Dublin – unde unii au baut mai mult, altii mai putin 
, fiecare dupa stare si necesitate.
Asadar, Radu, pe scurt, cam asta este cu Ushuaia si cu cel mai sudic loc din lume: fin del mundo cum scrie aici peste tot.
Acum imi dau seama ca pe 21 noiembrie eram la mitad del mundo (jumatatea lumii – in drum spre Otavalo – Ecuador), iar acum, 10 ianuarie am ajuns la fin del mundo, Ushuaia – Argentina. Interesant…
Urmeaza Buenos Aires, iar pe 22 ianuarie hopa in avion si, dupa multe ore de zbor, ne intoarcem la realitate.
Ca sa fiu sincera mi-e dor de casa – de familie si de prieteni. Am realizat in excursia asta ca eu ma atasez de oameni si nu de locuri, ca orice peisaj frumos devine si mai frumos daca il poti admira cu oamenii pe care ii iubesti si care au un loc special in viata ta. In fiecare oras ori loc fain ne intrebam daca am putea trai acolo (uneori locurile erau groaznice asa incat adaugam un stimulent finaciar imaginar foarte mare eu as putea trai oriunde, atata timp cat ii am pe cei mentionati mai sus langa mine.
Ok, ar trebui sa ma duc si eu la somn, altfel o sa va filosofez pana dimineata (apropos, aici e 1.30 noaptea).
Va imbratisez cu drag,
Lili, de la capatul pamantului. (ce-mi place sa spun cuvintele astea )
The Fast and the Furious
Posted by dOOMY in Sudamericana on January 10, 2010
The fast pentru ca mergem tare ca sa ajungem departe. So far the most has been putin peste 700Km acum 3 zile (din satucul Perrito Moreno la El Calafate) dintre care 500Km au fost drum de tara. Plus am avut o pana. The fast pentru ca in Patagonia drumurile e drepte si relativ bine asfaltate; daca nu bate vantul poti merge cu cat poate masina, motiv pentru care am si stabilit niste recorduri neasteptate in afara Germaniei. Daca bate vantul masina se balangane ca un cearsaf, mergi cu 100 si te rogi sa nu-ti amorteasca mainile prea repede de la strans de volan si compensat continuu stanga-dreapta.
The furious pentru ca fara prea mult timp la dispozitie sarim din loc in loc si nu ne putem opri sa enjoy the things the way they are supposed to be enjoyed. Lucrul asta este foarte frustrant caci peisajele sunt in-cre-di-bil de frumoase: Lake District, parcurile nationale care sunt rasfirate ca margelele pe sfoara in Chile, lagunele, raurile colorate ca’n povesti, “oazele” patagonice (adica depresiuni intre dealuri unde nu bate vantul si unde vegetatia si animalele sunt in explozie), coasta stramtorii magelanice, fiordurile din Chile, etc, etc, etc… Avem un frumos sumar la dispozitie cu incredibilele locuri prin care am trecut. Cuprinsul… in anii ce urmeaza.
The fast and the furious pentru ca de la Punta Arenas incepand la moda aici sunt masinile mici cu becuri mov pe dedesubt si cu gaura in teava de esapament care gonesc ca tzantarii, mai ales noaptea. Ciudat… e ca in filmul ala prost.
Suntem in Rio Grande acuma la doar 200Km de Destinatie. Am fi ajuns in Ushuaia de aseara daca granita Chile-Argentina n-ar fi insemnat o coada de persoane cum n-am vazut din vremurile CAP-iste. 3 ore de stat in soare si-n vant pentru stampila de iesit din tara. Ni s-a zis ca situatiunea a fost exceptionala si speram sa fie asa caci mai trecem odata granita pe acolo.
Rio Grande pare mai mare decat ne asteptam si surprinzator de ne-turistic dar cochet, curat si cu Atlanticul in stanga. Pentru Ushuaia in care speram sa ajungem putin dupa pranz Goanga a ochit un bar potrivit pentru diseara sa sarbatorim. Maine o luam inapoi. Sucky dar eu am planuri mari de viitor:)
Poze n-am on hand de prezentat lumii acuma. Am cateva (zeci?) de mii de trecut prin, aranjat si uploaduit dar imi va lua un pic timp. Dupa o zi intreaga de condus (plus o masa copioasa pe la 11 noaptea) oboseala isi spune cuvantul foarte loud la mine si singura-mi optiune este somnul de frumusete mentala. Scuze, scuze…
10:30 aici, afara e soare si frig (fo 10 grade C), se aud clopote si pasarele si Daria a facut bagajele. Pe curand…
Perito Moreno
Posted by Go in Sudamericana on January 10, 2010
Porneşti din El Calafate către vest-nord-vest, faci vreo 80 de kilometri, plăteşti 75 de pesos (20$) intrarea în parcul naţional Los Glaciares, mai mergi vreo 20 de kilometri pe lângă un alt lac de culoarea mării tropicale şi, după o curbă la dreapta îl vezi – ditamai gheţarul, tronând între doi munţi, capătul pierzându-i-se în negură.
După ce te mai apropii un pic şi parchezi maşina, ai două opţiuni: să iei microbuzul până pe deal – direct la lookout point – sau să o iei pe o potecă de vreo 2 km care înconjoară gheţarul de pe malul opus. Noi am ales poteca (şi am coborât cu microbuzul) ca să putem vedea de aproape imensitatea de gheaţă din care, din când în când, cad în lac bucăţi mai mari sau mai mici, cu un zgomot asurzitor.
Perito Moreno (de altfel şi totul în jur) e atât de mare, încât este tare greu sa îţi dai seama şi să pui în perspectivă dimensiunile sale reale. E atât de mare că îl vezi la fel şi de aproape, şi de departe. Nu ştiu daca reuşesc să mă fac înţeles, but well – e mare De asemenea, e dintre puţinii gheţari din lume care nu se retrage, deci probabil în vreo 13.000 de ani o să acopere toată America de Sud.
Din păcate, am avut bafta de o vreme tare urâtă, aşa că pozele prea nu au ieşit aşa cum ne-am fi dorit…