Posts Tagged chile
The Fast and the Furious
Posted by dOOMY in Sudamericana on January 10, 2010
The fast pentru ca mergem tare ca sa ajungem departe. So far the most has been putin peste 700Km acum 3 zile (din satucul Perrito Moreno la El Calafate) dintre care 500Km au fost drum de tara. Plus am avut o pana. The fast pentru ca in Patagonia drumurile e drepte si relativ bine asfaltate; daca nu bate vantul poti merge cu cat poate masina, motiv pentru care am si stabilit niste recorduri neasteptate in afara Germaniei. Daca bate vantul masina se balangane ca un cearsaf, mergi cu 100 si te rogi sa nu-ti amorteasca mainile prea repede de la strans de volan si compensat continuu stanga-dreapta.
The furious pentru ca fara prea mult timp la dispozitie sarim din loc in loc si nu ne putem opri sa enjoy the things the way they are supposed to be enjoyed. Lucrul asta este foarte frustrant caci peisajele sunt in-cre-di-bil de frumoase: Lake District, parcurile nationale care sunt rasfirate ca margelele pe sfoara in Chile, lagunele, raurile colorate ca’n povesti, “oazele” patagonice (adica depresiuni intre dealuri unde nu bate vantul si unde vegetatia si animalele sunt in explozie), coasta stramtorii magelanice, fiordurile din Chile, etc, etc, etc… Avem un frumos sumar la dispozitie cu incredibilele locuri prin care am trecut. Cuprinsul… in anii ce urmeaza.
The fast and the furious pentru ca de la Punta Arenas incepand la moda aici sunt masinile mici cu becuri mov pe dedesubt si cu gaura in teava de esapament care gonesc ca tzantarii, mai ales noaptea. Ciudat… e ca in filmul ala prost.
Suntem in Rio Grande acuma la doar 200Km de Destinatie. Am fi ajuns in Ushuaia de aseara daca granita Chile-Argentina n-ar fi insemnat o coada de persoane cum n-am vazut din vremurile CAP-iste. 3 ore de stat in soare si-n vant pentru stampila de iesit din tara. Ni s-a zis ca situatiunea a fost exceptionala si speram sa fie asa caci mai trecem odata granita pe acolo.
Rio Grande pare mai mare decat ne asteptam si surprinzator de ne-turistic dar cochet, curat si cu Atlanticul in stanga. Pentru Ushuaia in care speram sa ajungem putin dupa pranz Goanga a ochit un bar potrivit pentru diseara sa sarbatorim. Maine o luam inapoi. Sucky dar eu am planuri mari de viitor:)
Poze n-am on hand de prezentat lumii acuma. Am cateva (zeci?) de mii de trecut prin, aranjat si uploaduit dar imi va lua un pic timp. Dupa o zi intreaga de condus (plus o masa copioasa pe la 11 noaptea) oboseala isi spune cuvantul foarte loud la mine si singura-mi optiune este somnul de frumusete mentala. Scuze, scuze…
10:30 aici, afara e soare si frig (fo 10 grade C), se aud clopote si pasarele si Daria a facut bagajele. Pe curand…
Cum ne-am petrecut începutul anului
Posted by Go in Sudamericana on January 7, 2010
Să vedem ce ne mai aducem aminte 
În prima zi, mostly în pat. Adică Go şi Lili, căci Doomjii au avut activitate sportiv-cultural-educativa prin jurul lacurilor. Noi am avut activitate de văzut filme (2012 – bad, bad movie), dormit şi căutat de mâncare, ceea ce s-a dovedit a fi destul de dificil în 1 ianuarie.
Nu ma pot abţine să nu povestesc cum, făcându-mi-se ditamai foamea, pe la 3 am ieşit în căutare de hrană şi am constatat că singura chestie deschisă era un fel de fast-food, ceea ce pica numai bine, căci aş fi vrut doar un sandwich sau ceva similar pentru că vroiam să mâncăm cu toţii seara. Ei, am stat acolo cel puţin 45 de minute aşteptând împreună cu alţi disperaţi şi înfometaţi după trei tanti care se învârteau ca nişte ouă într-o găleată, nereuşind să facă mai mult de unul sau două sandwichuri în timpul asta – deşi păreau a se agita, în realitate ba spălau pahare, ba scoteau cartofi prăjiţi, ba vorbeau… o splendidă ineficienţă. O aşa dezorganizare n-am mai văzut de când am fost la un concert de Brahms interpretat de sugari.
Atunci nu mi s-a prea părut amuzantă situaţia şi până la urmă am cedat nervos, am plecat şi am mâncat nişte pufuleţi şi, mai pe seară, am ieşit să vedem dacă între timp se mai deschiseseră ceva stabilimente – nu prea multe, dar oricum mai ok ca la prânz. Am nimerit la un restaurant patronat de un tip ai cărui bunici fuseseră ţigari ţigani din România, emigraţi în Chile în perioada interbelică, aşa că am povestit un pic cu el. Nice guy, excellent food.
Am aflat cu ocazia asta că Chile e o ţară atât de prosperă şi de scumpă pentru că nu există corupţie şi economie la negru, că salariul minim e de 600$ şi că e o ţară creată/desăvârşită de imigranţi. Aş fi vrut să mai aflu şi de perioada dictaturii lui Pinochet (BTW, am văzut la Santiago o expoziţie de fotografii din perioada asta – arăta exact ca România sub Ceauşescu, doar cu mai multe proteste), dar am auzit că e un subiect sensibil şi oricum aveam nevoie de o siestă, zăcutul ăsta oboseşte tare.
Villarrica e un oraş draguţ dar un pic cam out of touch şi cu prea puţine restaurante la câte hoteluri şi cabane are. După ce a ieşit soarele, am văzut şi noi în altă lumină lacul şi vulcanul care îl păzeşte şi care fumegă şi îs tare faine.
Santiago: soare, plaja, civilizatie
Posted by Lili in Sudamericana on December 28, 2009
Suntem rasfatati zilele astea. Oras foarte frumos (un fel de Barcelona), soare mult, plaja pe terasa hotelului, haine curate, fructe multe (cirese, piersici, caise si tot ce vrem de fapt). Ne-am mai si odihnit, incepe sa devina iar placut.
Compenseaza ultimele zile in care ne-am cam chinuit si oboseala incepea sa-si spuna cuvantul. Prin urmare, e foarte bine!
Va imbratisez pe toti,
Lili.
Dincolo de deşert…
Posted by Go in Sudamericana on December 26, 2009
… nu e atât de simplu pe cât pare.
După ce am reuşit să extragem maşina şi să ne continuăm drumul, am decis să încercăm să respectăm planul iniţial, respectiv să ajungem în San Pedro de Quemez unde ştiam că găsim un hotel frumos unde putem să dăm jos noroiul de pe noi şi să ne odihnim.
Teoretic, nu era greu, San Pedro fiind la mai puţin de 100 de km distanţă. Practic, în tot sudul Boliviei şi îndeosebi pe aici, nu există drumuri, ci doar nişte poteci nemarcate în niciun fel şi intersectându-se confuz. Ne-a luat vreo patru ore şi nenumărate verificări ale hărţii, GPS-ului şi busolei, întrebări către localnici (la modul batut la uşă şi întrebat în ce oraş suntem ) şi o doză rezonabilă de baftă ca să găsim oraşul şi hotelul – ambele fiind goale şi în beznă.
Aşa că ne-am dezviriginat – în fine – echipamentul de campare şi ne-am instalat în curtea hotelului, trăgând un pui de somn absolut satisfăcător.
Dimineaţă, ne-am reaprovizionat cu apă, hrană şi benzină (din butoi, căci benzinării nu există) şi am pornit-o în continuarea drumului către Lagunele Verde şi Colorada şi a peisajelor aferente.
Din păcate, după vreo trei ore pe nişte drumuri atât de desfundate încât ajunsesem să vorbim ca Agamiţă Dandanache (zdronca-zdronca, m-a zdrunţinat), ne-am dat seama că, chiar dacă am fi avut suficient timp să terminăm traseul propus, nu mai rezistăm la ”drumurile” boliviene, aşa că am tras pe stânga, am păpat ceva şi am tăiat-o vestic spre graniţa cu Chile.
Ne-am luat rămas-bun de la Bolivia într-o zonă aproape selenară, fără prea multe regrete (ca să fiu delicat). Adevărul este că e o ţară foarte frumoasă care merită vizitată, mare păcat că e locuită. Impresia ne-a fost confirmată şi de funcţionarul care ne-a mai taxat cu 21 de bolivieni (3 dolari) de cap de vită furajată – cică taxă de ieşire din ţară – dar şi de vameşul pe care a trebuit să îl aşteptăm vreo 20 de minute căci făcea duş.
Odată intraţi în Chile, am început să răsuflăm mai uşor – odată pentru că, în fine, am început să mai coborâm sub altitudinea de 3.800 – 4000m la care am tot stat in ultimele 10 zile, a doua oară pentru că şi drumurile s-au îmbunătăţit, încet, dar simţitor.
Prima escală în Chile a fost la Calama – un oraş complet neinteresant la vreo 200 de km de graniţă – iar ieri ne-am oprit la Antofagasta, pe coasta Pacificului, un oraş-port neaşteptat de… neplăcut, unde, după ce am căutat 3 ore un hotel, l-am sărbătorit pe Jesus la o bere / un vin şi un CSI:Miami (or something).
Astăzi am reuşit să parcurgem jumătate din drumul spre Santiago şi ne-am oprit la Huasco, un orăşel de pescari la malul oceanului, unde am găsit şi un hotel semi-decent. Faptul că e un orăşel destul de mic, iar hotelul nu pare a avea mai mult de 1-2 stele face cu atât mai inexplicabilă prezenţa unei mega-limuzine Hummer sub geamul nostru. Dar poate nu ne pricepem noi.
OK. Am ajuns la zi, acum pot să dorm. Sper ca mâine să ajungem în Santiago şi ca lucrurile să devină ceva mai interesante (ni se tot promite că sudul Chile-ului este mult mai frumos/curat/modern/activ decât nordul pe care l-am tot parcurs).