Când ne-am întors de la aeroportul din Nazca, în diverse stări – de la euforie la greaţă, inclusiv combinaţii – şi neştiind ce ne aşteaptă, am luat neinspirata decizie de a mai lenevi o oră-două, care pe la piscină, care pe net, aşa că am plecat spre Cusco aproape de 1pm.

Prima parte a drumului te urcă de la 500 la 4200m pe parcursul a vreo 100 şi ceva de kilometri, însă printre nişte peisaje atât de spectaculoase încât e greu să îţi dai seama dacă respiraţia grea e de la altitudine sau de la view-uri. Pozele de mai jos sunt făcute cam în vârful dealului, într-o lumină şi o linişte incredibilă.

După ce apuci să cobori vreo 500-600m, drumul o ia din nou vertiginos în sus, serpentină cu serpentină, până peste 4500m unde, dacă tragi 5 minute pe dreapta, stingi farurile şi te uiţi în sus, poţi vedea un cer atât de plin de stele încât, dacă te concentrezi puţin şi strângi din pleoape, cred că se vede şi Big Bang-ul.

Cam de prin zona asta entuziasmul nostru a început să scadă, fiind erodat încet-încet de oboseală, rău de altitudine şi realizarea că oamenii care ne ziceau că o să facem vreo 18 ore nu glumeau.

Pe la Abancay, după 10 ore de condus în care abia reuşisem să fac 400 şi ceva de kilometri, am predat volanul lui Şerbanică care s-a lovit de o problemă şi mai tristă: o ceaţă (sau un nor) insistentă prin care am avansat din ce în ce mai încet, dar din ce în ce mai sigur până la Cusco.

Ultimii 20 de kilometri i-a făcut Călin care apucase să doarmă o tură şi a fost în stare să ne ducă până la un hotel unde am picat rupţi de oboseală, dar cu sentimentul datoriei împlinite .