Deşi aveam promisiunea că azi dimineaţă în 15 minute se rezolva problema maşinii şi la 8 trecute fix eram zbang în faţa portului, lucrurile au început să se complice când persoana care urma să ne semneze actul de introducere a maşinii în ţară (de altfel, un tip foarte OK şi foarte gay) s-a dovedit a fi într-o şedinţă până la 9. Cu asta, plus erorile de computer, s-a făcut 10 şi ceva până am avut actul în mână.

De aici am mai pierdut jumătate de oră aşteptând altă hârtie necesară la facturare, o oră şi ceva cu facturarea, plata, ştampilarea, reînnoirea permisului de intrare în port şi s-a făcut 12:15 până am ajuns la depozit.

Mai punem o oră scosul efectiv al maşinii din port, cu cozi, cântăriri, verificări şi reverificări de acte şi încă o oră drumul şi am ajuns acasă aproape de 3. Aici altă dixtracţie – încăputul bagajelor în maşină, o provocare mai mare decât ne aşteptasem.

Am pornit-o (pe cât posibil) voioşi spre graniţă, fiind totuşi stresaţi de informaţiile de pe internet conform cărora trecerea spre Peru cea mai apropiată nouă (Huaquilles) ar fi şi tare dificil de negociat. Well, a fost şi uşor, dar şi greu. Explic.

În primă fază, am crezut ca ne-a pus Jesus mâna în cap: o autostradă frumoasă care ducea la o trecere de frontieră elegantă, şi nimeni pe acolo. Bucuroşi, ne-am prezentat la ghişeul de paşapoarte ca să constatăm că de fapt aia era doar intrarea în Peru – ieşirea din Ecuador şi vama aferentă nefăcându-se pe autostrada care te ducea direct acolo, ci în Huaquilles, una la un capăt şi una la celălalt al satului. Normal.

Am făcut drum întors, am dat trei ture prin sat până ne-am ales cu toate ştampilele necesare, respectiv cele de ieşire din Ecuador pentru noi şi maşină în maxim o oră. Cu toate că exista un punct de intrare în Peru chiar acolo (cred ca am traversat de vreo cinci ori graniţa în cursul serii), am strâmbat din nas şi ne-am întors pe autostradă la intrarea descoperită iniţial.

Aici fu totul OK, în maxim 30 de minute ne-am ştampilat, ingresat, migraccionat, importat, etc. şi am pornit-o lipa-lipa prin Peru. Lipa-lipa pentru că, deşi drumul e foarte bun, în aproape fiecare localitate şi pe alocuri în afara lor stau poliţişti rutieri care te privesc sever, fără însă să te oprească. Aşa că ne-am oprit în Talara (sper ca zic bine), la un hotel foarte frumos descris de Doomz şi facem o pauză. Nu prea lungă însă, că mâine trebuie să ajungem până la Lima, and it’s a long way to the top if you wanna rock’n'roll.

Nu în ultimul rând, maşina este tot ce a promis să fie – mare (chiar dacă nu tocmai suficient pentru bagaje şi cel de-al cincilea pasager, dar ne descurcăm), frumoasă, deşteaptă şi, la ditamai motorul de 4 litri, devreme unde vrea ea. O să ne fie un partener de încredere

N-avem poze pentru că (1) n-am avut cum să facem şi (be) aici se întunecă la 6, aşa că până am scos aparatul era beznă. Dar recuperăm.

Apropo de recuperat, eu aş încerca să recuperez ceva somn, aşa că mă opresc acum şi revin mâine seară din Lima. I know we can do it

Contrar celor prevestite, experienţa de astăzi din port nu a fost nici pe departe atât de kafkaesque precum ne era teamă, deşi nu lipsită de mici distracţii.

Am ajuns în port pe la 8:30, după ce a întârziat taxiul 30 de minute, şi am fost preluaţi de Remigio – primul dintre trepăduşii intermediarului nostru cu vama – care ne-a dotat cu permise de intrare în port, ne-am închiriat veste şi căşti de protecţie şi ne-am îndreptat spre hangarul 7 unde ne aştepta containerul.

Băieţii de acolo au desfăcut containerul şi înăuntru am găsit maşina aproape OK, singura problemă fiind că cei care au băgat-o acolo au uitat cheile în contact şi semnalizarea pornită, ceea ce a cam rezolvat bateria. Din fericire, Doomz era dotat cu un încărcător portabil şi am reuşit să o pornim şi să o mutăm într-un depozit, printre câteva zeci de Lexus-uri, plasme şi alte minunăţii.

Cu aceeaşi ocazie am prestat şi niscai şpagă la un funcţionăraş vamal – Electronico – care trebuia să semneze procesul verbal de intrare în port. Drept e că şi-a îndeplinit sarcinile exemplar

De acolo ne-am întors la intrare / birouri, teoretic pentru a găsi agentul vamal care să ne facă inspecţia vehiculului şi conţinutului. Aici s-a bulucit problema, o dată pentru ca señor agente ne-a chemat înapoi în 40 de minute, fiind în pauză de prânz, şi a doua oară pentru că lui Chiorilă (al patrulea trepăduş care ne-a fost repartizat şi cel mai lent/sictirit) nu i-a trecut prin cap să facem (sau măcar să începem, caci au durat o oră şi jumate) nişte formalităţi în acele 40 de minute, ci doar după ce se întorsese agentul, ceea ce ne-a cam stricat media orară.

Restul a fost OK, inspecţia a trecut fără surprize, însă am finalizat toate operaţiunile cu câteva minute peste ora 16:30, oră la care El Jefe care trebuia să ne semneze documentele finale s-a cărat acasă.

Costuri so far: 24 dolari taxiul dus-întors, 4 dolari rent-a-vest-and-hard-hat, 15 dolari şpaga, o zi de dansat step prin port. Not unreasonable, actually.

Aşa că rămâne pe mâine dimineaţă, bright and early, să rezolvăm problema şi să o tulim spre Peru. Încă nu ne-am hotărât pe care din cele două drumuri disponibile să o luăm şi nici până unde ajungem, dar ne auzim mâine din Chiclayo sau Trujillo, după cum ne-o fi norocul şi conexiunea la internet.

Şi ca să nu credeţi că glumim….

Later edit: La naiba, Doomz, scriem in paralel? We should get organized.

Anyways, ajunsi in port ne-am securizat bine de tot (poza, fingerprint si permis, vesta cu sclipici si casca anti-caramida) si apoi am mers cu autobuzul la containerul nostru unde eram intarziati-asteptati de un complet comitet de vreo 8 tipi care au trecut imediat la treaba noastra. Sigiliul a fost taiat cu un cleste din ala de furat biciclete si culmea, usile deschise au revelat masina corecta si intreaga. Ne-am luptat un pic cu tehnologia caci canadienii din partea franceza au considerat normal sa lase semnalizarea pornita de-a lungul voiajului de s-a consumat bateria toata de emotie. Noroc c-am avut un booster cu mine (mersi Costache) si cu chiu cu vai i-am dat de cap. Dupa asta lucrurile au degenerat intr-o ciudata stare de asteptare a altor lucruri (necunoscute si cu greu comunicate noua) de-a se intampla. Detaliile dulci cred ca le va relata Goanga concluzia zilei e ca am fost la aprox. 20-30 minute de-a scoate masina din port astazi; daca nu-l aveam pe Chiorila (Goanga-l va descrie) ca ajutor spre sfarsit maine in zori plecam spre Lima. Asa mai trebuie sa asteptam o noapte. Maine la 8 trebuie sa fim back in the port unde ni s-a promis ca-n 15 minute avem toate hartiile si putem sa scoatem masina (si sa si platim, of course). Deci totul este basically bine si, din cate am citit eu, suntem recordmenii internetului la importat masina in Guayaquil (celelate istorii ale oamenilor internetului variaza intre 4 si 13 zile pentru a iesi cu masina din port).

Si cu astea fiind relatate eu ma indrept spre culcare ca maine va fi o zi interesanta. Luam masina, revenim acasa unde incarcam bagajele facute de cu seara si speram sa ajungem macar pana la Chiclayo in Peru, adica cam 600 km de condus plus o trecere de frontiera care se anunta… deosebita.

Harta zilei de astazi (must zoom in):

View 07DEC09 – Port of Guayaquil, car import in a larger map

Dimineaţă, parcul Calderon – centrul oraşului, mărginit de Catedrala Veche, din secolul 16, şi Catedrala Noua, încă neterminată – era plin de o gaşcă de tineri îmbrăcaţi în costume de epocă care se recomandau ”guardian de la memoria” şi încercau să reînvie (sau să ţină în viaţă) tradiţiile oraşului, plus un ansamblu cultural-educativ de kinderi pe la 6-7 ani care executau dansuri populare.

Nici o oră mai târziu, străzile din jur au fost invadate de o demonstraţie a studenţilor care au venit cu formaţia de tobe, fluiere şi baloane – apparently, cuencanii sunt un popor atât de festiv încât sărbătoresc şi atunci când protestează.

Random bits: sombrereria onorabilului Mario Pulla, porcuşori de guinea la rotisor, statuia Papei (JP2, nu B12) în catedrala nouă, copiii care strigă la tine ”americano, prenda una foto!”, şaormeria Habbibi, Toyota-urile de 25-30 de ani pimped-out şi zecile şi zecile de cabinete de avocat.

Fain în Cuenca. Primul oraş din câte am văzut în Ecuador în care aş putea locui cu plăcere, din păcate se pare că piaţa avocaturii e cam suprasaturată.

La întoarcere însă am cam pus-o: am luat-o pe un drum care, teoretic, e drum naţional şi ar fi trebuit să fie mai OK decât cel regional pe unde ne-am dus. N-am ştiut însă că, în Ecuador, drumurile naţionale au porţiuni de 40-50km neasfaltate, iar restul e în construcţie. Aşa că a fost slow. Dar am ajuns OK, chit că cu 3 ore mai târziu şi fără un capac de roată ($10, o nimica toată).

Sincer să fiu, deja mă lasă destul de rece oraşul ăsta şi sper să găsim cu ce să ne ocupăm timpul până luni, căci mie unuia îmi ajunge turismul guayaquilian. Drept e că un prim pas în acest sens l-am făcut deja prin închirierea unei maşini cu care să mergem o zi la Cuenca şi o zi prin jur (poate la vreo plajă or something).

Datorita portului, orasul este mai dezvoltat decat Quito şi americanismul este atat de bine impregnat aici, incat în cartierul în care locuim noi am trece usor ca fiind o familie de americani (în vacanta sau nu).

Zona turistica în care am fost ieri, este bine pazita de politisti: din 10 în 10 metri este cate unul postat. Am facut o plimbare pe malul raului Guayaquil, pe Malecon 2000, unde incep la un moment dat niste galerii cu magazine, asemanatoare galeriilor Orizont din Brasov, care ofera spre vanzare haine, incaltaminte, ceasuri, gablonturi, etc, de prost gust, dar la un pret exagerat de mare.

Din fericire, pentru mine incantarea a venit cand am intrat în gradina care se afla pe Malecon, o gradina tropicala cu flori şi arbori exotici, papagali şi fantani care mai racoreau putin cele peste 30 de grade din aer. O sa vedeti poze de la baieti.

Apoi am vizitat o biserica, dupa care am urcat exact 456 de trepte (erau numerotate, sa nu credeti ca am stat eu sa le numar… nu de alta, dar aveam de admirat peisajul) de pe Cerro Santa Ana, care este un un deal care are in varf un far şi ofera o panorama foarte frumoasa asupra intregului oras, precum şi asupra raului (un rau foarte murdar ).

Aceasta zona, treptele de pe Cerro Santa Ana, reprezinta cea mai mare poleiala a orasului: de fiecare parte a strazii, sunt magazine, puburi, restaurante, posibil şi case de locuit, frumos colorate şi aranjate, treptele lucesc de curatenie, sunt palmieri, totul pare idilic. De asemenea, cate un politist la fiecare cotitura a drumului. Insa, daca iti iei o clipa mintea de la caldura care te topeste şi oboseala care iti face genunchii sa tremure, si privesti mai bine în jurul tau, vezi ca, de fapt, cladirile viu colorate sunt doar pe laterala treptelor, iar orice spartura în ele, iti ofera o priveliste jalnica, de dealuri murdare, beton armat, case neterminate. Dar este de admirat efortul pe care l-au depus, sa poata oferi putinilor turisti pe care ii au ceva frumos de vizitat.

Premiul meu in urma urcusului, pe langa panorama vazuta, a fost o empanada cu pui cumparata de la una din casutele cele frumos colorate, care pe langa faptul ca a fost ieftina (50 de centi), a fost şi foarte buna

Masa principala am luat-o exact în momentul în care se facea economia de curent în oras (în fiecare zi, timp de o ora, tot orasul ramane fara curent electric), dar nu a fost nicio problema: ni s-a aprins o lumanare pe masa, iar lanterna era obligatorie daca foloseai baia A fost romantic.

Ca şi Quito, si Guayaquilul este foarte aglomerat, la intoarcere am trecut printr-un puhoi de oameni care nu se mai termina, iar traficul rutier este un haos de autobuze, destul de vechi, şi masini mici foarte vechi Taxiul care ne-a dus acasa, a fost subiectul amuzamnetului nostru, pentru ca la fiecare hop ne intrebam cat mai avem ca sa fim ca familia Flinstone… sa alergam cu slapii pe jos dar cu o carcasa de masina în jurul nostru . În fine, am ajuns teferi acasa şi ne-am extras toti 5, incet, incet din masina antica).

Azi, este prima zi de lupta pentru recuperarea masinii, asa incat Go cu Doomz sunt la lucru, în port. Mai norocoase, eu cu Daria am fost la piscina (cartierul nostru rezidential are un club cu teren de fotbal, de tenis, etc şi piscina cu sezlonguri), dar nu am stat foarte mult pentru ca este ingrozitor de cald.

Cam asta este pana acum cu Guayaquilul, pana data viitoare va pup pe toti şi va imbratisez tare, tare.

PS: La multi ani pentru ieri!

Not much to say, so here’s some pictures:

P.S. Ne-am cam prăjit cu toţii, mai puţin Daria, mai mult Doomy şi Călin. Dar o să supravieţuim

Ca să ajungem în Puerto Ayora, pe Isla Santa Cruz, sediul nostru în Galapagos, a trebuit să luăm un autobuz care în mod inexplicabil ocoleşte toată Isla Baltra (unde e aeroportul), o barcă unde îţi pui bagajele pe acoperişul cabinei şi un alt autobuz care în fine ajunge unde aveam nevoie.

Când ne-am dat jos din autobuz cu cele 12 bagaje ale noastre, ne-am trântit în primul cafe de lângă staţia de autobuz unde am mâncat, respirat şi (unii) ne-am dat pe net. Apoi am luat legătura cu gazda Pablo care ne-a dus la casa unde vom sta cea mai mare parte din săptămână. Which is OK, doar că are un sistem tare ciudat pentru apă (se colectează zilnic, între 9 şi 11 şi trebuie să speri că nu se termină) şi nu are internet.

După ce ne-am instalat şi schimbat, am ieşit la o baie in ocean şi o plimbare prin oraş. Puerto Ayora este un fel de Vama Veche, doar că mai puţin aglomerat, cu vegetaţie exotică şi cu foci şi pelicani în loc de câini vagabonzi. Şi crabi. Exemple în pozele de mai jos.

Probleme: telefoanele merg foarte prost aici şi, având în vedere că nu avem internet acasă, e probabil ca săptămâna asta update-urile să fie mai puţin frecvente, but we’ll do our best.

Am găsit o biserică foarte frumoasă fix în mijlocul celei mai mari aglomeraţii din lume, un fel de piaţă plină de vânzători de trestie de zahăr, adidaşi şi alte chinezării şi oameni care te cântăresc pentru 10 cenţi.

Biserica era plină de lume, fuseseră scoase toate băncile şi tablourile şi se ţineau slujbe de un colectiv de popi foarte tineri. În faţă erau instalaţi cerşetorii şi înauntru găseai familii întregi care veniseră cine ştie de când şi de unde (am înţeles că lumea începe să se strângă cu o săptămână înainte) şi dormeau care pe unde apucau.
Tot poporul ăsta aştepta marea slujbă de duminică, care urma să fie live atât în biserică cât şi în piaţă, celebrând faimoasa apariţie a Fecioarei Maria în El Quinche şi se rugau pentru noroc, vindecare şi să câştige la loto.

Am plecat impresionaţi nu neapărat de biserică sau de locuri, cât de fervoarea religioasă a oamenilor care erau în stare de asemenea pelerinaje (în temperaturi de 30 de grade) şi să suporte asemenea condiţii epuizante.

Drumul a fost lipsit de probleme, însă fantastic de lung şi obositor, iar echipa Dumitrească ne-a preluat profesionist de la aeropuerto şi ne-a depozitat la apartamentul închiriat în Quito-ul colonial, cu pereţii roşii şi un view neaşteptat (vezi poza 3).

Dimineaţă (pe la prânz) ne-am pornit la activităţi esenţialmente turistice, precum plimbat, făcut poze, mâncat (recomand Locro – supă-cremă de cartofi cu avocado, merge bine cu condimentul picant pe care îl găseşti pe orice masă – şi Churrasco – friptură de vită + ou prăjit cu orez, merge bine cu acelaşi condiment), maltratat limba spaniolă (soy vierga y orgoliosa!).

Quito (sau cât am văzut până acum) este pretty much aşa cum m-am aşteptat, în acelaşi timp spectaculos (vezi bisiericile, aranjamentul pe dealuri şi văi) cât şi destul de jegos şi sărăcăcios. Sunt sigur că nu am înţeles mare lucru din el, dar asta este prima impresie. Exotic şi haotic.

Autobuzele arată de parcă ar fi din anii 60, scot fum de parca ar merge cu cărbuni şi intră pe nişte străzi pe care abia încap doi oameni unul pe lângă celălalt şi toată lumea care se apropie de o intersecţie claxonează, bănuiesc pentru a-şi face cunoscută prezenţa, deşi nu am reuşit să înţeleg cum se stabileşte prioritatea de intrare în intersecţie.

Câteva poze (doar de la mine, n-am apucat să le iau şi de la ceilalţi) şi veştile proaste după ele.

Veştile proaste sunt că am aflat de la compania de shipping că maşina n-a mai prins vaporul din Republica Dominicană (unde a avut escală), drept care, dacă suntem norocoşi (adica doar parţial ghinionişti) va ajunge nu pe 23 noiembrie, as scheduled, ci pe 3 decembrie. Nu ne e foarte clar de ce, însă apparently (deşi eu refuz să accept), nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru asta, situaţie în care toţi participanţii (un întreg lanţ de firme şi persoane din Montreal până în Guayaquil) dau vina unii pe ceilalţi şi zic că nu pot face nimic.

În principiu asta înseamnă în mod cert o schimbare de planuri, urmează să decidem în câteva zile cum anume, şi, în mod şi mai cert, o schimbare de buget. So: Hi mom! I need money!!!

Mâine mergem la Cotopaxi şi ne trezim devreme, aşa ca mă retrag. Mai povestim.

Other than that, alles ist OK. Poze am dar nu developate – tomorrow maybe. Acuma ne pregatim ca intr-o ora plecam sa intregim sudamericana noastra…

Later update: Hello world. Am facut ochi si pot zice urmatoarele: e soare si senin perfect. Relativ cald. Apartamentul e misto dar apa calda e scurta (cel putin la nivel canadian . E galagie si claxoane cu nemiluita but this is OK with me; actualy imi place Celularele merg, asa sa ne ajute movistar. Avem un celular local inclus cu apart. Prizele e americane 100% si curent curge din ele so far; am inteles ca au perioade de blackout (cate 4-5 ore/zi) dar depinde de zona. Nothing yet. Orasul de la geam pare bestial. No, ma duc la petit dejunee si apoi evadam.

]]> http://sudamericana.info/blog/index.php/2009/11/14/quito/feed/ 6