Am ajuns la Potosi după-amiaza/seara, după un drum nu neapărat greu sau aglomerat (în Bolivia poţi număra pe degetele de la o mână maşinile întâlnite într-o sută de km), cât mereu complicat de insistenţa bolivienilor de a nu pune nicăieri indicatoare şi de a oferi indicaţii cât mai contradictorii posibile.

V-a povestit Lili despre stresul aproape zilnic de a găsi un hotel decent şi nu exagerat de scump – aceeaşi activitate am întreprins-o şi odată ajunşi în Potosi, cu rezultate mixte: hotelurile bune erau scumpe şi hotelurile ieftine erau cam câh (as in cu baia pe hol).

Până la urmă, ne-am împărţit pe echipe: Şerban şi Daria au rămas la un hostel cu 12$, iar noi am tras la un hotel, fix vis-a-vis, cu 50$.

Dimineaţă, după ce am făcut un pic de ordine prin maşină (Legea lui Go: într-o maşină în care se călătoreşte zilnic, entropia creşte exponenţial după formula En = e^x, unde x este pătratul numărului de călători), am tras o plimbare scurtă prin centrul oraşului – nu foarte interesant, de altfel – şi o vizită scurtă la muzeul monetăriei – ceva mai interesant, având şi un ghid cât de cât cunoscător, dacă n-ar fi fost atât de haotic organizată: după ce îţi cumperi biletul, nu îţi spune nimeni că (1) nu poţi vizita fără ghid, (2) nu pleacă niciun tur fără cel puţin 5 persoane, (3) pentru ca să faci poze mai trebuie să plăteşi o taxă şi (4) duminica nu sunt ghizi vorbitori de engleză.

Partea mea preferată din vizita la monetărie a fost o tanti la vreo 45 de ani care, în secunda în care ghidul arăta ceva interesant (cel puţin pentru ea), îmbrâncea scurt pe toată lumea din jur (inclusiv pe mine de câteva ori) ca să poată filma obiectul muncii.

După ce am ieşit de la monetărie, am purces la vizita minelor, pentru care, mai întâi, ne-am înţolit în mineri (operaţiune foarte necesară având în vedere jegul şi noroiul din subteran), după care am fost plimbaţi de o tanti minero-ghidă, cam sictirită şi ea.

Mai întâi am cumpărat coca, ţigări şi spirt, frumos ambalate într-o pungă, pentru a le aduce ofrandă zeului Tio al minelor şi minerilor, precum şi dinamită – credeam noi că în acelaşi scop. However, odată urcaţi pe Cerro Rico – dealul purtător de argint şi alte minereuri – tanti minero-ghida ne-a demonstrat cum se detonează dinamita, spărgându-ne timpanele şi speriind-o de moarte pe Lili care aştepta în maşină.

Ulterior, am intrat într-o mină şi am făcut un tur al câtorva galerii, coborând de două ori – pe scări – câte 15-20 de metri. Am văzut şi argintul în pereţi (Daria a şi săltat câteva roci ), şi minerii, şi altarul lui Tio. Interesant, dar uşor claustrofobic şi greu.

Aveţi mai jos câteva poze din Potosi şi mină, revin dimineaţă cu epopeea deşertului de sare.

So… it’s last nite in Puno. Its rainy and cold. As the days are warm and sunny, the nights are getting colder and colder-like 12C. Today we saw the people on the floating islands on Lake Titicaca and I won a necklace because I guessed how deep was the water below their island- it was 16.5 m deep. What they do is, find little floating reed roots entangled in earth and mud and such, tie them together and cover them with fresh cut reeds constantly (and the new reeds need to be added every week and so as they rot underwater and get dry very fast when on the surface). And they float. But fire is a hazard. It got really lame when the women got together and sang us songs of gratitude because we visited them, they had Allouette, My Bonnie is over the ocean and such, Deutchland uber Alles and we cut them short when they mentioned they could sing in chinese and coreean.

In the afternoon Serban and I visited Sillustani, pre-inca burial grounds. Quite impressive. I think is nice to be important even in death. They built tall, perfectly circular towers where they mummified whole families and their wealth. It was really complicated how they cut the rocks to do that. No sculptures or designs or anything – just massive towers housing the important dead. Then we tried to take pictures of the approaching mega storm, but each time the camera clicked, the lightning was a 0.1 second off – but I was successful in getting a baby lightning in camera.

What else is new… I can tell the difference between an alpaca, a llama and a vicuna and that dehydrated potatoes are not that awful. And we had a full lunch today for which we paid 2.5$ for both of us. And it was totally eatable. More to come. Nity!
D.

Am ajuns seara la Puno, am găsit un hotel foarte mişto (possibly the best so far), ne-am hrănit, am găsit o excursie pe lac pentru dimineaţă şi am decis că ne ajunge.

Dimineaţă am pornit în excursie, cu barca pe lac, către insulele plutitoare ale Uros-ilor. Apparently, Uros este un popor care s-a refugiat de cotropitori (întâi Inca, apoi spanioli) în mijlocul lacului, construindu-şi insule plutitoare din rădăcini şi tulpini de trestie.

Toate bune şi frumoase, am văzut şi aflat lucruri interesante, însă din păcate excursia a fost über-kitschy (finalul a constat în cinci babuţe Uros cântând My Bonnie Is Over The Ocean şi Vamos a la Playa – o, o-o-o, o) şi mai mult un prilej de a-ţi vinde diverse produse artizanale Made in China decât simplu turism. Partea bună e că a fost ieftină şi nu punem noi botul aşa uşor la sales-pitch-urile lor . Also: flamingos!

Şi, ca să terminăm ziua bine, noi ne-am luat după-amiaza liberă şi am lenevit, caught up with stuff şi am testat jacuzzi-ul din baie. Merge.

Mâine ne luăm rămas bun de la Peru şi – cross your fingers – începem explorarea Boliviei. Goodnight Romania, wherever you are.

Cum trenurile sunt destul de rare, moi şi soţia am luat decizia să ne trezim la 2 (da, dimineaţa), să luăm un colectivo (teoretic, un maxi-taxi; practic oricine cu o maşină şi benzină îm rezervor) până în Ollantaytambo şi trenul de 5:07 de acolo, ceea ce ne-a permis să petrecem 7 ore în Machu Picchu – aproape suficient .

Trenul spre Aguas Calientes merge de-a lungul râului sacru Urubamba şi, dacă reuşeşti să stai pe partea stângă în sensul de mers, eşti recompensat cu un view fantastic asupra munţilor cu vârfurile încet-încet luminate de soarele care răsare.

Aşezarea Machu Picchu este înconjurată de trei vârfuri – Machu Picchu, Huaynac Picchu şi Wayna Picchu, iar pe pantele descendente sunt terase destinate agriculturii. Nu are ziduri de apărare, fiind foarte bine protejat de geografie.

Early birds ce am fost, am intrat în sit la câteva minute după ora 7, ceea ce ne-a permis să îl explorăm în linişte câteva ore, deoarece majoritatea turiştilor vin cu trenul care ajunge după ora 11. Am fost mai întâi la Inktipunktu – poarta soarelui – respectiv capătul Inca Trail-ului, apoi am urcat până la jumătate vârful Machu Picchu, după care am explorat pe îndelete ruinele.

Nu ştiu cum – sau daca este posibil – să descriu zona şi senzaţiile pe care ţi le dă, sper ca pozele să dea măcar o vagă idee. Din orice punct te-ai afla, priveliştile sunt diferite, dar la fel de spectaculoase, fie că te uiţi la ruine sau munţii care le înconjoară.

La final am fi vrut să urcăm pe Wayna Picchu – vârful mai înalt care se vede în fundalul pozelor cu ruinele – însă, fiind aproape în criză de timp, am urcat pe vârful mai mic, Huaynac Picchu, experienţa fiind (sper) la fel de faină.

Cireaşa de pe prăjitură a fost drumul de la Ollantaytambo înapoi în Cusco (de data asta făcut pe lumină) care trece prin valea Urubamba şi este înconjurat de munţi de toate formele, culorile şi înălţimile, unii cu vârfurile încă acoperite de zăpadă – un peisaj absolut spectaculos.

Trebuie sa povestesc cum, tot pe drum, am avut parte şi de un moment comico-absurd: şoferul nostru avea agăţată la parasolar o pană de condor cu care se tot juca până a scăpat-o pe geam. Moment în care a pus o frână bruscă în mijlocul şoselei, a dat în marşarier 200 de metri şi a căutat-o, văitându-se tot timpul ”mi pluma, mi pluma de condor, la abe sagrada de los incas, ay, mi pluma!”. Până la urmă a recuperat-o şi ne-am putut continua drumul în condiţii regulamentare.

So: Machu Picchu – teh best so far Enjoy the pictures!

Cusco, odinioară capitala imperiului Inca, nu este acum mai mult decât punctul de plecare pentru Machu Picchu, şi, ca atare, un oraş eminamente turistic – scump şi plin de localuri/magazine/obiective turistice. Până şi cele două (de altfel frumoase) biserici (catedrale?) din Plaza de Armas se pot vizita doar contra a 10, respectiv 25 de soles (1 sol = 1 leu), ceea ce noi am refuzat – din principiu.

E un oraş cochet, cu arhitectură colonială, o mulţime de biserici şi neaşteptat de activ, cu atât mai mult cu cât activitatea este în principal prestată de localnici şi mai puţin de turişti şi seamănă cu Sighişoara în timpul festivalului medieval, cel puţin la atmosferă.

Prima parte a drumului te urcă de la 500 la 4200m pe parcursul a vreo 100 şi ceva de kilometri, însă printre nişte peisaje atât de spectaculoase încât e greu să îţi dai seama dacă respiraţia grea e de la altitudine sau de la view-uri. Pozele de mai jos sunt făcute cam în vârful dealului, într-o lumină şi o linişte incredibilă.

După ce apuci să cobori vreo 500-600m, drumul o ia din nou vertiginos în sus, serpentină cu serpentină, până peste 4500m unde, dacă tragi 5 minute pe dreapta, stingi farurile şi te uiţi în sus, poţi vedea un cer atât de plin de stele încât, dacă te concentrezi puţin şi strângi din pleoape, cred că se vede şi Big Bang-ul.

Cam de prin zona asta entuziasmul nostru a început să scadă, fiind erodat încet-încet de oboseală, rău de altitudine şi realizarea că oamenii care ne ziceau că o să facem vreo 18 ore nu glumeau.

Pe la Abancay, după 10 ore de condus în care abia reuşisem să fac 400 şi ceva de kilometri, am predat volanul lui Şerbanică care s-a lovit de o problemă şi mai tristă: o ceaţă (sau un nor) insistentă prin care am avansat din ce în ce mai încet, dar din ce în ce mai sigur până la Cusco.

Ultimii 20 de kilometri i-a făcut Călin care apucase să doarmă o tură şi a fost în stare să ne ducă până la un hotel unde am picat rupţi de oboseală, dar cu sentimentul datoriei împlinite .

Dimineaţă devreme (înainte de 7) am tulit-o la aeroport căci auzisem noi un zvon ca asta ar fi cea mai bună oră de zburat. Acolo însă ne-am lovit de cartelul mafiot al companiilor care oferă zboruri deasupra liniilor, niciunii nefiind de acord să scadă preţul sub 40$ de persoană. După lupte seculare, am reuşit totuşi să obţinem un 38$ şi, în câteva minute, după ce am predat alcoolul medicinal şi brichetele (?!), eram în zbor într-un Cessna de fix 5 pasageri.

Ca şi paranteză, pentru mine a fost o premieră şi o surpriză extrem de plăcută zborul cu un avion de tipul asta; de fapt, atât de mult mi-a plăcut încât am început să mă interesez cam ce ar presupune obţinerea unui brevet de pilot (relax, mummy, se pare ca e foarte scump ).

View-ul de sus este absolut spectaculos – figurile, liniile, formele geometrice se întretaie unele cu celelalte, dar şi cu şarpele negru al Panamericanei şi sunt înconjurate din toate părţile de munţi. Figurile (balena, maimuţa, păianjenul, condorul şi preferatul meu – astronautul) sunt foarte faine şi dubios de precise, iar liniile şi celelalte forme geometrice se întind pe kilometri buni încât nu poţi să nu te întrebi ce Pachamama le-a trecut prin cap ălora care le-au făcut.

Avem, desigur, poze, însă din cauza ferestrei şi vitezei avionului, nu sunt atât de clare pe cât le-aş fi vrut. Mai vreau o dată

Am ajuns aseară pe la 9-10 seara, după un drum absolut spectaculos de la Trujillo – deşert, coastă, munţi, plajă, toate la un loc. Celălalt highlight al traseului a fost şpaga prestată la Policia Nacional pentru o depăşire pe linie continuă (nu spui cine, persoană importantă). Oricum, neaşteptat de scumpă şpaga la ei.

Odată ajunşi, am executat nişte sushi absolut excelent (deşi poate un piculeţ scump) la un restaurant din zonă şi până ne-am prins noi, trecuse deja de miezul nopţii aşa că am picat ca muştele.

Acum, după ce ne bem cafeaua, mergem să încercăm să vedem ceva-ceva din Lima în două ore şi apoi plecăm spre Nazca, la nişte liniuţe. Îmi pare tare rău că am intrat în aşa criză de timp, căci sunt sigur că aici merita să petrecem câteva zile. Pare a fi cel mai civilizat occidental, aglomerat şi dezvoltat oraş de pe traseul nostru de până acum şi (cel puţin Miraflores-ul) nu arată rău de loc.

Reveniţi diseară (respectiv mâine dimineaţă în România), căci promit poze spectaculoase de pe drum şi doar o parte sunt alb-negru!

Ajunşi la Trujillo pe la 4-5, am mâncat ceva şi, pe stomacul plin, am luat decizia (oarecum inevitabilă) de a nu mai încerca să ajungem la Lima, ci să rămânem aici peste noapte. Asta înseamnă că, vrând-nevrând, nu o sa mai vedem Lima deloc, ci doar o să ne oprim acolo o noapte, în drum spre Nazca şi Cuzco. Rămâne pe data viitoare.

Din goana maşinii, Peru s-a văzut cam urât, deşertic, cu gunoaie, oraşe prăfuite şi sărăcăcioase şi plin-plin de magherniţe de chirpici şi înconjurate de stuf, ridicate precar care pe unde a avut chef,

După ce ne-am dat jos în Trujillo, am constatat că lucrurile sunt însă mult mai OK, descoperind atât elemente de civilizaţie şi prosperitate, cât şi un oraş frumos, neaşteptat de curat şi de activ într-o seară de miercuri. Am avut noroc şi de un hotel decent şi cu o superoferta – cinci la preţ de trei

Mâine urmează a doua încercare de a ajunge la Lima, sperăm cu mai multe succesuri, dar, înainte de asta, o scurtă vizită la ruinele Inca de la Chan-Chan, aici la câţiva kilometri de oraş.

Câteva fragmente din Trujillo:

Deşi aveam promisiunea că azi dimineaţă în 15 minute se rezolva problema maşinii şi la 8 trecute fix eram zbang în faţa portului, lucrurile au început să se complice când persoana care urma să ne semneze actul de introducere a maşinii în ţară (de altfel, un tip foarte OK şi foarte gay) s-a dovedit a fi într-o şedinţă până la 9. Cu asta, plus erorile de computer, s-a făcut 10 şi ceva până am avut actul în mână.

De aici am mai pierdut jumătate de oră aşteptând altă hârtie necesară la facturare, o oră şi ceva cu facturarea, plata, ştampilarea, reînnoirea permisului de intrare în port şi s-a făcut 12:15 până am ajuns la depozit.

Mai punem o oră scosul efectiv al maşinii din port, cu cozi, cântăriri, verificări şi reverificări de acte şi încă o oră drumul şi am ajuns acasă aproape de 3. Aici altă dixtracţie – încăputul bagajelor în maşină, o provocare mai mare decât ne aşteptasem.

Am pornit-o (pe cât posibil) voioşi spre graniţă, fiind totuşi stresaţi de informaţiile de pe internet conform cărora trecerea spre Peru cea mai apropiată nouă (Huaquilles) ar fi şi tare dificil de negociat. Well, a fost şi uşor, dar şi greu. Explic.

În primă fază, am crezut ca ne-a pus Jesus mâna în cap: o autostradă frumoasă care ducea la o trecere de frontieră elegantă, şi nimeni pe acolo. Bucuroşi, ne-am prezentat la ghişeul de paşapoarte ca să constatăm că de fapt aia era doar intrarea în Peru – ieşirea din Ecuador şi vama aferentă nefăcându-se pe autostrada care te ducea direct acolo, ci în Huaquilles, una la un capăt şi una la celălalt al satului. Normal.

Am făcut drum întors, am dat trei ture prin sat până ne-am ales cu toate ştampilele necesare, respectiv cele de ieşire din Ecuador pentru noi şi maşină în maxim o oră. Cu toate că exista un punct de intrare în Peru chiar acolo (cred ca am traversat de vreo cinci ori graniţa în cursul serii), am strâmbat din nas şi ne-am întors pe autostradă la intrarea descoperită iniţial.

Aici fu totul OK, în maxim 30 de minute ne-am ştampilat, ingresat, migraccionat, importat, etc. şi am pornit-o lipa-lipa prin Peru. Lipa-lipa pentru că, deşi drumul e foarte bun, în aproape fiecare localitate şi pe alocuri în afara lor stau poliţişti rutieri care te privesc sever, fără însă să te oprească. Aşa că ne-am oprit în Talara (sper ca zic bine), la un hotel foarte frumos descris de Doomz şi facem o pauză. Nu prea lungă însă, că mâine trebuie să ajungem până la Lima, and it’s a long way to the top if you wanna rock’n'roll.

Nu în ultimul rând, maşina este tot ce a promis să fie – mare (chiar dacă nu tocmai suficient pentru bagaje şi cel de-al cincilea pasager, dar ne descurcăm), frumoasă, deşteaptă şi, la ditamai motorul de 4 litri, devreme unde vrea ea. O să ne fie un partener de încredere

N-avem poze pentru că (1) n-am avut cum să facem şi (be) aici se întunecă la 6, aşa că până am scos aparatul era beznă. Dar recuperăm.

Apropo de recuperat, eu aş încerca să recuperez ceva somn, aşa că mă opresc acum şi revin mâine seară din Lima. I know we can do it