Posts Tagged road
Puno & Titicaca
Posted by Go in Sudamericana on December 17, 2009
Drumul de la Cusco la Puno (pe malul lacului Titicaca) traversează munţii, apoi se întide prin altiplano şi (după cum zice şi Doomz) are o singură problemă: e prea frumos ca să îl faci într-o singură bucată. Aşa că am luat-o încet, cu mici ocoluri: întâi de bună voie la cele patru lagune albastre găsite cu noroc pe un drum lateral, iar apoi forţaţi de împrejurări (eram cu benzina pe roşu şi nu aveam cash), prin câteva localităţi.
Am ajuns seara la Puno, am găsit un hotel foarte mişto (possibly the best so far), ne-am hrănit, am găsit o excursie pe lac pentru dimineaţă şi am decis că ne ajunge.
Dimineaţă am pornit în excursie, cu barca pe lac, către insulele plutitoare ale Uros-ilor. Apparently, Uros este un popor care s-a refugiat de cotropitori (întâi Inca, apoi spanioli) în mijlocul lacului, construindu-şi insule plutitoare din rădăcini şi tulpini de trestie.
Toate bune şi frumoase, am văzut şi aflat lucruri interesante, însă din păcate excursia a fost über-kitschy (finalul a constat în cinci babuţe Uros cântând My Bonnie Is Over The Ocean şi Vamos a la Playa – o, o-o-o, o) şi mai mult un prilej de a-ţi vinde diverse produse artizanale Made in China decât simplu turism. Partea bună e că a fost ieftină şi nu punem noi botul aşa uşor la sales-pitch-urile lor 
. Also: flamingos!
Şi, ca să terminăm ziua bine, noi ne-am luat după-amiaza liberă şi am lenevit, caught up with stuff şi am testat jacuzzi-ul din baie. Merge.
Mâine ne luăm rămas bun de la Peru şi – cross your fingers – începem explorarea Boliviei. Goodnight Romania, wherever you are.
Heaven and hell – de la Nazca la Cusco în doar 17 ore
Posted by Go in Sudamericana on December 17, 2009
Când ne-am întors de la aeroportul din Nazca, în diverse stări – de la euforie la greaţă, inclusiv combinaţii – şi neştiind ce ne aşteaptă, am luat neinspirata decizie de a mai lenevi o oră-două, care pe la piscină, care pe net, aşa că am plecat spre Cusco aproape de 1pm.
Prima parte a drumului te urcă de la 500 la 4200m pe parcursul a vreo 100 şi ceva de kilometri, însă printre nişte peisaje atât de spectaculoase încât e greu să îţi dai seama dacă respiraţia grea e de la altitudine sau de la view-uri. Pozele de mai jos sunt făcute cam în vârful dealului, într-o lumină şi o linişte incredibilă.
După ce apuci să cobori vreo 500-600m, drumul o ia din nou vertiginos în sus, serpentină cu serpentină, până peste 4500m unde, dacă tragi 5 minute pe dreapta, stingi farurile şi te uiţi în sus, poţi vedea un cer atât de plin de stele încât, dacă te concentrezi puţin şi strângi din pleoape, cred că se vede şi Big Bang-ul.
Cam de prin zona asta entuziasmul nostru a început să scadă, fiind erodat încet-încet de oboseală, rău de altitudine şi realizarea că oamenii care ne ziceau că o să facem vreo 18 ore nu glumeau.
Pe la Abancay, după 10 ore de condus în care abia reuşisem să fac 400 şi ceva de kilometri, am predat volanul lui Şerbanică care s-a lovit de o problemă şi mai tristă: o ceaţă (sau un nor) insistentă prin care am avansat din ce în ce mai încet, dar din ce în ce mai sigur până la Cusco.
Ultimii 20 de kilometri i-a făcut Călin care apucase să doarmă o tură şi a fost în stare să ne ducă până la un hotel unde am picat rupţi de oboseală, dar cu sentimentul datoriei împlinite .