Sincer să fiu, deja mă lasă destul de rece oraşul ăsta şi sper să găsim cu ce să ne ocupăm timpul până luni, căci mie unuia îmi ajunge turismul guayaquilian. Drept e că un prim pas în acest sens l-am făcut deja prin închirierea unei maşini cu care să mergem o zi la Cuenca şi o zi prin jur (poate la vreo plajă or something).

Drumul a fost lipsit de probleme, însă fantastic de lung şi obositor, iar echipa Dumitrească ne-a preluat profesionist de la aeropuerto şi ne-a depozitat la apartamentul închiriat în Quito-ul colonial, cu pereţii roşii şi un view neaşteptat (vezi poza 3).

Dimineaţă (pe la prânz) ne-am pornit la activităţi esenţialmente turistice, precum plimbat, făcut poze, mâncat (recomand Locro – supă-cremă de cartofi cu avocado, merge bine cu condimentul picant pe care îl găseşti pe orice masă – şi Churrasco – friptură de vită + ou prăjit cu orez, merge bine cu acelaşi condiment), maltratat limba spaniolă (soy vierga y orgoliosa!).

Quito (sau cât am văzut până acum) este pretty much aşa cum m-am aşteptat, în acelaşi timp spectaculos (vezi bisiericile, aranjamentul pe dealuri şi văi) cât şi destul de jegos şi sărăcăcios. Sunt sigur că nu am înţeles mare lucru din el, dar asta este prima impresie. Exotic şi haotic.

Autobuzele arată de parcă ar fi din anii 60, scot fum de parca ar merge cu cărbuni şi intră pe nişte străzi pe care abia încap doi oameni unul pe lângă celălalt şi toată lumea care se apropie de o intersecţie claxonează, bănuiesc pentru a-şi face cunoscută prezenţa, deşi nu am reuşit să înţeleg cum se stabileşte prioritatea de intrare în intersecţie.

Câteva poze (doar de la mine, n-am apucat să le iau şi de la ceilalţi) şi veştile proaste după ele.

Veştile proaste sunt că am aflat de la compania de shipping că maşina n-a mai prins vaporul din Republica Dominicană (unde a avut escală), drept care, dacă suntem norocoşi (adica doar parţial ghinionişti) va ajunge nu pe 23 noiembrie, as scheduled, ci pe 3 decembrie. Nu ne e foarte clar de ce, însă apparently (deşi eu refuz să accept), nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru asta, situaţie în care toţi participanţii (un întreg lanţ de firme şi persoane din Montreal până în Guayaquil) dau vina unii pe ceilalţi şi zic că nu pot face nimic.

În principiu asta înseamnă în mod cert o schimbare de planuri, urmează să decidem în câteva zile cum anume, şi, în mod şi mai cert, o schimbare de buget. So: Hi mom! I need money!!!

Mâine mergem la Cotopaxi şi ne trezim devreme, aşa ca mă retrag. Mai povestim.